photo de Mugur Grosu Stefan Caramandespre "Caraman"cartiinterviuriaparitii in revistecontact
    Interviuri
1998
 
     


"Îmi place să cred că scrisul meu (teatru sau proză) este o invitație la bere, este o invitație foarte simplă și concretă la o discuție."

Dan Daia: Ca scriitor ați pornit de la proză. Este textul teatral pentru dumneavoastră un nou pact făcut cu realitatea?

Ștefan Caraman: În general nu teoretizez mișcările mele în literatură, ci mai degrabă cred că sunt rodul unor întâmplări. De exemplu, virajul meu către teatru s-a întâmplat pur și simplu pentru că am scris o proză în ’97, într-un mod mai teatral (conținea replici si didascalii), iar Dan Silviu Boerescu, un soi de agent de-al meu pe-atunci (al mai multora, de fapt, nouăzeciști), mi-a spus să-ncep să scriu teatru pentru că el vede un potențial dramatic în scrisul meu. Și pur și simplu, pornind de la acest sfat (în care am crezut), am ajuns aici.
Teatrul îți oferă un feed-back mult mai apropiat de realitate și cred că eu sunt contemporan cu zilele mele, am nevoie de asta, am nevoie de acest feed-back.

D. D.: Ați pomenit adineauri de "Generația ’90". Vă considerați un nouăzecist?

Ș. C.: Cred că aparțin acestei generații, nu că aș ține foarte mult cont de divizarea pe criterii de vârsta sau promoții, dar cronologic țin de "Generația ‘90". Am și participat activ la grupurile și la întâlnirile organizate de Boerescu atunci prin țară, un soi de deplasări prin mai multe orașe în care se citea... Era ceva foarte interesant. Lucru care nu se mai întâmplă acum.

"Festivalurile de teatru le consider niște burse, acolo reușesc să cunosc niște oameni, să mai plasez niște texte"

D. D.: În credibilitatea căror instituții teatrale vă încredeți?

Ș. C.: Eu nu mizez atât pe instituții teatrale, cât pe producător. Ca autor dramatic și ca trăitor în anii aceștia, sunt obligat să gândesc ca în anii aceștia. Sunt producător de texte pe care trebuie să le vând. Dacă găsesc un producător care vrea să îmi cumpere textul și să-l producă, atunci este OK. Dacă producătorul este un teatru instituționalizat sau dacă este o întreprindere privată (o asociație teatrală, o companie), contează mai puțin.
Până la urmă spectacolul este important, nu neapărat textul pe care-l scriu eu. Și atunci, lucrul care primează este ca acest spectacol să ajungă în fața publicului. Ori dacă publicul este dispus într-o sală de teatru, sau într-un local, bar sau club, pentru mine este egal. Important este să se simtă bine. Îmi place să cred că scrisul meu (teatru sau proză) este o invitație la bere, este o invitație foarte simplă și concretă la o discuție.
Citind revistele literare sau de teatru, văd că optzeci la sută sunt dedicate discursului non-creativ sau teoretic. Mi se pare că acesta este un drum prost. Prea mulți teoreticieni în literatură. Literatura este o invitație la o discuție pur și simplu. Și teatrul, bineînțeles. Sau mai ales teatrul. Contează mai puțin instituția cu problemele ei. Ceea ce contează este să-mi vând textul, în primul rând. În al doilea rând îmi place ca tot acest lucru să se întâmple într-o competiție. În România, sunt oameni mult mai bine plasați ca mine din punctul de vedere al oportunităților. Și eludând, să spunem, partea concurențială, nu e kusher. Într-o competiție îmi place, într-adevăr, să reușesc ca pe lângă zece texte bune să-l pot vinde și eu pe al unsprezecelea.

"Cred că sunt un free-lancer, mă interesează mai mult propria mea persoană."

D. D.: Vă considerați un scriitor incomod?

Ș. C.: Incomod? Cred că da. Nu știu sigur... Câteodată stau și mă gândesc la poziția mea în drama românească contemporană. Stând aici la Tulcea, am contact cu lumea doar prin telefon, ori e-mail, nu sunt în mijlocul evenimentelor, nu particip la emisiuni televizate (nici nu e cazul), nu lucrez la un teatru (lucrez în cu totul altă parte, unde e mai bine decât în literatură, trebuie să recunosc, lucrez într-o bancă), iar dacă, pe lângă toate acestea, reușesc să trimit de aici niște texte pentru a fi jucate la Iași, la București, atunci înseamnă că pot spune că sunt poziționat undeva și, în același timp, că nu am dependențe care să-mi obtureze cumva ieșirile publice.
Nu plec de acasă decât pentru deplasări (două trei pe an) la festivalurile pe care le consider eu mai importante (le consider niște burse, acolo reușesc să cunosc niște oameni, să mai plasez niște texte).
Revenind la întrebarea ta, dacă sunt un scriitor incomod, da, cred că sunt, pentru că în general am spus numai ce-am vrut să spun. Nu știu dacă este bine. Fără a ține cont de vreo conjunctură, fără să fac vreun calcul politic. Spre exemplu, eu sunt membru al Asociației Uniunii Scriitorilor din București, Secția Dramaturgie. Chiar recent am fost la una dintre întâlniri de unde am venit foarte dezamăgit de ceea ce s-a întâmplat acolo și am făcut public lucrul acesta. Mă rog, unii au reacționat, alții nu... În general mi se întâmplă foarte rar (când mă înfurii foarte tare) să mă implic într-un context organizațional, altfel nu mă interesează.
Cred că sunt un free-lancer, mă interesează mai mult propria mea persoană. Nu cred în conjuncturi sau în grupuri care să mă propulseze și nici nu mă implic, la rândul meu, în a propulsa pe altcineva...

D. D.: Este o chestiune de apreciere, până la urmă. Observ că sunteți adeptul economiei de piață...

Ș. C.: Vorbind cu foarte mulți colegi de-ai mei, sau urmărindu-le ieșirile în Agora, am observat că unora li se pare foarte ciudat să vorbești despre text ca despre un "produs" cultural. Cu toate că și mie îmi sună oarecum puțin exagerat. Dar asta este până la urmă. Afară ("afară" însemnând, încă, dincolo de granițele cu Vestul, de la Ungaria încolo) așa se discută. Ăștia sunt termenii. Trebuie să producem. Este un proiect, o investiție, sunt niște bani, care trebuie recuperați sau nu (asta trebuie să ne-o programăm de la început). “Am nevoie de-o comedie, am nevoie de-o dramă…!", cam așa se lucrează. Sunt dramaturgii cunoscuți... Mă rog, drumul greu e până ajungi la o anumită cotă, până te cunoaște lumea. După aceea vin telefoanele.

"Pentru un spectacol de teatru ai nevoie de foarte multă arhitectură, nu de literatură."

D. D.: Ați scrie vreodată la comandă?

Ș.C.: Dacă scriu la comandă? În ultimii ani numai asta fac. “La comandă" însemnând (să fie foarte clar) nu că vine regizorul sau producătorul și-mi spune: “Domnule vreau să-mi scrii o piesă cu personajele astea sau astea și cu următorul subiect", asta nu. Ci “Scrie ce piesă vrei tu. Noi știm cum scrii..." (cum sunt eu, spre exemplu: scriu mai violent, mai nervos, replici ludice amestecate cu ceva vulgar, cam aici mă învârt, ăsta sunt, ăsta mi-e stilul). Și lor le place. Li se pare că într-un anumit context și cu un anumit buget vor să promoveze un anumit tip de piesă. Și mă caută pe mine, sau îl caută pe Radu Macrinici, sau îl sună pe Dumitru Crudu, poftim. Fiecare dintre noi avem un stil bine definit. Și atunci îmi spun : "Scrie o piesă !", iar eu spun "O.K., spune-mi cine sunt actorii" (este foarte important să știu cine sunt actorii, pentru că dacă-i cunoști, măcar fizic îți faci o idee) .
Deci spectacolul de teatru, revin, este o muncă colectivă. Am mai multă încredere într-un text care s-a scris știind cine sunt actorii, știind regizorul, știind poate chiar partiturile muzicale și mai puțin într-unul care se recomandă numai prin faptul că, să spunem, este extrem de erudit. De fapt, pentru că tot a venit vorba, am afirmat și la radio odată (cred că la Cultural) că eu nu am citit și nu citesc teatru. Decât foarte rar... Clasicii i-am citit cu mare zgârcenie de resurse: Caragiale, decât în liceu pentru că trebuia, cât trebuia, Shakespeare, doar Hamlet, pentru că am fost curios...

D. D.: V-ar influența?

Ș.C.: Nu cred că un autor de teatru trebuie să citească. Nu este exeget și nici regizor. Nu. El trebuie mai degrabă (și asta trebuie să fac eu și asta și fac) să vizioneze spectacole – cât mai multe, cât mai diferite. Pentru că tu, la urma urmei, ai un potențial creativ pe care ți-l poți exploata, indiferent dacă ești “cult" sau “incult". Ai nevoie, pentru spectacol, mai de grabă să vezi partea de arhitectură. Partea de literatură se rezolvă, dacă ești "educat". Dacă ai citit și-ai învățat alfabetul este OK. De aici încolo nu intervine decât creativitatea. Pentru un spectacol de teatru ai nevoie de foarte multă arhitectură, nu de literatură. Ori pentru asta ai nevoie să vezi spectacole, să cunoști regizori care au un alt limbaj, care vorbesc altfel despre teatru. Scenografi, actori și așa mai departe.

"Accept că textele sunt perfectibile și că se subordonează necesităților unui spectacol."

D. D.: Este clar că o punere în scenă este o operă de artă în sine, care ia distanță de textul inițial. Să spunem că vi s-ar spune (și vi s-au pus) multe texte în scenă. După vizionarea unei piese ați simțit vreodată nevoia de a interveni asupra textului și de a-l modifica?

Ș.C.: Acum, fiecare piesă are istoria ei. Au fost unele la care am lucrat pornind de la zero, punându-ni-se totul la dispoziție. Mi s-a întâmplat de două ori treaba asta și a fost minunat: având calculatorul în față, știind actorii, piesa construindu-se în două-trei săptămâni până la premieră. Acesta a fost, să spunem, un accident fericit. Acum practic îmi este imposibil să fac așa ceva. Pentru că fiecare se ocupă și de altceva. Nu se mai pot strânge, ca pe timpul lui Shakespeare (sau chiar al lui Ceaușescu), actori, regizor și dramaturg la un loc...
Mi s-a întâmplat, pe de altă parte, și să mi se cumpere un text iar, distanța fiind prea mare, să nu pot participa la repetiții (cu eventuale corecții sau sugestii) decât efectiv prin e-mail… dar, în general, da, accept că textele sunt perfectibile și că se subordonează necesităților unui spectacol.

"În general îmi place să scriu despre situații în care moralitatea sau bunul simț nu mai sunt obligatorii."

D. D.: Frivolitatea și exhibiționismul credeți că sunt două maniere de a atrage publicul zilei de astăzi?

Ș.C.: Nu, asta nu, în nici un caz…

D. D.: Sunteți acuzat, în schimb, de a promova așa ceva…

Ș.C.: Dar nu cred că așa trebuie pusă întrebarea. Dacă faci un text cu gândul de a fi vulgar în mod gratuit atunci totul este OK. De fapt nu este OK, este zero. Dar aici este vorba despre context. În ce context pui niște personaje ca să le faci le faci credibile. De exemplu în Morți și vii: la Odeon, inițial, doamna Lazăr nu a vrut să-l accepte, pentru că i s-a părut foarte licențios. Textul a fost până la urmă primit pentru că ieșit foarte bine la un spectacol lectură (organizat într-un program mai larg de promovare a tinerilor regizori). Reacția sălii a făcut-o de doamna Lazăr să-l accepte până la urmă și să-l producă. Dar contextul era o morgă (asta ca să facem o mică discuție pe text). Acolo, din oamenii ăia care taie zi de zi cadavre, nu poți scoate niște poeți. Nu le poți pune în gură replici monumentale, gombrowicziene, camusiene, nu. Ăia sunt acolo tăind cadavre, sărindu-le sângele pe ochi, devenind niște animale. Dacă îi scoți din context îi faci neverosimili, omul vine la teatru și pleacă, nu a înțeles nimic. Nu sunt reali. Ori eu am o apetență pentru personajele foarte reale și din zone mai... În general îmi place să scriu despre situații în care moralitatea sau bunul simț nu mai sunt obligatorii. Am scris, acum câțiva ani, o piesă, Epilog: patru inși pe o plută, undeva în mare unde nu mai pot fi salvați. Acolo nu mai este morală. Morala nu mai funcționează. Se mănâncă până la urmă între ei. Micile relații, compromisurile nu mai funcționează. Asta mă interesează.

D. D.: Îmi amintește, într-un fel, de În largul mării de Mroszek...

Ș.C.: Da, mi s-a mai spus. Dar subiectele sunt, până la urmă, foarte puține, abordările sunt foarte multe. La urma urmei ce avem: iubire, moarte, crimă... Sunt numai câteva teme mari și late.

"Îmi place să cred că descopăr singur teatrul la fiecare piesă."

D. D.: Domnule Caraman, dinspre ce nume de autori dramatici (și nu numai) vă reclamați stilul?

Ș.C.: Ți-am spus cu nu am prea citit teatru, sau nu am citit la modul structurat, programatic. Am citit totuși niște autori dar numai pentru ceea ce erau ei de fapt; este vorba de Gombrowicz și Havel. Persoanele lor în sine m-au făcut să le citesc textele. Asta însemnând nu numai teatru, ci tot ce au scris ei. Sunt excepția care întăresc regula. Mie îmi place să cred că descopăr singur teatrul la fiecare piesă. Cred că așa și trebuie: atunci când scrii o piesă să nu fii viciat sau manipulat de o alta care ți-a plăcut foarte mult, de un personaj din istoria teatrului, care ți-a plăcut sau care te-a impresionat, pentru că atunci nu mai ești tu, nu mai e piesa ta. E doar un mix între diverse scene, personaje și așa mai departe. Mie îmi place să scriu de la zero. Să descopăr teatru în momentul ăla. Să descopăr scenele, personajele, să le nasc, să fac lumea aia acolo…

" Sună paradoxal, dar în România stăm destul de bine cu alternativele dar stăm foarte prost cu identitatea."

D. D.: Credeți în montarea model?

Ș.C.: Cred în montarea bună, cinstită. Eu mă sperii de cuvinte dintr-astea... Cred că în România acum (și asta o observ din ce spun criticii, mai mult) se așteaptă de vreo cincisprezece ani (chiar și la Caramitru am auzit într-un interviu pe care l-a dat acum câteva zile, după ce l-au investit director la Național), piesa genială, "Crucișătorul" care să-l dărâme pe Caragiale. Mie mi se pare o imensă prostie.
La ora actuală, în toată lumea, valorile s-au egalizat. Dacă nu scrii bine (din punctul de vedere al standardului, cel puțin), dacă nu scrii un text care să respecte regulile artei, dacă nu ai un subiect bun și o poveste bine condusă, nu exiști... Piesele trebuie să fie bune, să atragă publicul, să-și recupereze costurile și să dispară pentru a lăsa loc altora. Iar publicul – cât mai larg - să aplaude, să se simtă bine, sau să se simtă prost dacă asta a fost ținta spectacolului. Și-atât. Sună consumist, poate, dar cred că așa a fost întotdeauna, iar instituția teatrală românească (care, din păcate, trăiește încă în anii de aur ai comunismului) trebuie să ajungă, în sfârșit, în 2005. Cred că în România încă se face foarte mult spectacol de teatru pentru critică, nu pentru public, încă se alocă resurse mari pentru spectacolele de tip marginal (teatrul dans fiind ultima modă), restul de resurse consumându-se pe teatrul prost, interesat. Pentru mine regizori de tipul Mănuțiu, Frunză sau chiar Tompa, contează foarte mult numai în context strict didactic, dar pentru publicul larg nu reprezintă mare lucru. Nu contest, evident, spectacolele lor, care uneori sunt foarte bune, într-adevăr. Dar se adresează, cum spuneam, unui public foarte specializat pentru teatru. Sunt adeptul unui echilibru și, din păcate, masa critică de spectacole bune, de tip main stream (care să conducă spre o identitate, un curent principal) nu a fost atinsă încă. Sună paradoxal, dar în România stăm destul de bine cu alternativele dar stăm foarte prost cu identitatea.

"Observ că UNITER-ul este ceva, teatrele sunt altceva... UNITER-ul a rămas un fel de feudă a unora și un soi de casă de binefacere."

D. D.: Vreau să-mi lămuresc o problemă. Cu ceva timp în urmă răspundeați mai în glumă mai în serios, într-un interviu acordat lui Dan Lungu pentru revista "Timpul", că una dintre cheile succesului unui debutant într-ale dramaturgiei ar fi "să nu trimită text la concursul Uniter". În același timp, unul dintre dramaturgii de astăzi pe care ați spus că îi apreciați, este Radu Macrinici, un câștigător, dacă nu mă înșel, din 1997 al Uniterului. Cum vă explicați excepția și cum priviți modul de desfășurare și pertinența acestor Gale?

Ș.C.: Anul acesta am fost nominalizat la UNITER. Trimit și eu acolo. Dar cum am și spus într-un articol care a apărut în "Man.In.Fest" din Cluj: trimit acolo numai ca să le iau banii, nu pentru altceva. Nu ofer nici un fel de speranțe celui care a luat premiul anul ăsta, Cornel George Popa. Pot să pun pariu cu tine că piesa lui nu se va juca, nu o va produce nimeni, decât dacă el se va strădui s-o vândă cuiva prin nu știu ce conjuncturi sau cabale (că se practică). Ori în istoria acestui premiu nu știu dacă s-au jucat două sau trei piese premiate. Și dacă s-au jucat, a fost pentru că cei care au câștigat atunci erau din teatru. Olga Delia Mateescu fiind la Național a reușit, prin diligențele ei proprii, să-și producă piesa care a luat Premiul Uniter. Dar asta este o tâmpenie (nu a autoarei ci a sistemului). Dacă tu UNITER institui premiul cu același nume, în mod normal piesa premiată ar trebui să fie jucată la Teatrul Național în stagiunea imediat următoare, pentru că este cea mai bună piesă a anului din România. Ar trebui să sară directorii teatrelor naționale pe aceste texte, premiate sau nominalizate. De fapt este un mecanism întreg aici… sau ar trebui să fie. Observ că UNITER-ul este ceva, teatrele sunt altceva... UNITER-ul a rămas un fel de feudă a unora și un soi de casă de binefacere. Din păcate – lucru ce i-a dăunat mult în ultimii ani – UNITER a funcționat și ca o instituție politică.

D. D.: Problema UNITER-ului s-a tot pus în ultima vreme. Am discutat-o și cu alți oameni de teatru. Chiar și cu Ion Sapdaru, care vă pune în scenă Morți și vii la Ateneul din Tătărași.

Ș.C.: ... dar ca să-mi termin ideea, chiar și în cazul lui Radu Macrinici, cred că numai una dintre piesele premiate la UNITER a fost jucată (el a mai fost nominalizat o dată, sau chiar de două ori, nu mai rețin exact). De fapt mi s-a întâmplat foarte rar să pun la îndoială puterea de decizie, ori subiectivitatea juriului. În general au fost jurii foarte bune, care nu ar putea fi judecate de partie-prie-uri. Le-a plăcut piesa și au premiat-o. Problema a apărut abia după. Să fim exacți - în juriu este invitat și un regizor (uneori chiar doi). Probabil că sunt plătiți pentru asta (iar dacă nu sunt plătiți, e și mai grav, pentru că dispare factorul motivant care te face responsabil). Atunci, așadar, dacă vii și te plătesc, tu, regizorul care ai fost în juriu, pune piesa în scenă, acceptă convenția asta. Altfel nu te mai invit în juriu și nu-ți mai dau banii. De ce să te plătesc? Ca să vii, să citești 30 texte și să-mi spui: "Da, ăsta este textul care mi-a plăcut mie". Și după aceea să lași textul să moară. Cred că este o chestie ipocrită aici, pur și simplu. Cineva trebuie să-și asume responsabilitatea, inclusiv fețele de rang înalt care se tot afișează an de an la loja Galei UNITER, într-un context care mie mi-a scăpat întotdeauna.

D. D.: V-am întrebat asta pentru că știu că ați trimis la UNITER și văd că între ceea ce spuneți și ceea ce faceți este o anumită discrepanță.

Ș. C. : Uite, spre exemplu Morți și vii: am trimis-o la UNITER atunci, în 1999, când am scris-o și nici nu a ajuns la nominalizări. OK, până la urmă. Nu m-a deranjat. Dar uite, vezi, textul care a fost premiat atunci, nu s-a jucat sau nu s-a jucat ca urmare a faptului că a fost premiat. În schimb, textul meu s-a produs la Odeon, s-a jucat în vreo două spectacole-lectură, a fost produs și la Iași anul acesta, a fost tipărit și a adunat, el singur, cronici cât n-au adunat împreună toate textele mele. Și asta nu că l-am dat eu cuiva. L-au găsit și au vrut să-l fac㠖 în toate cazurile (Ana Mărgineanu l-a găsit în volum, iar Sapdaru pe net). Sunt convins că textul ăsta a spus ceva, că este un text bun, dacă cineva l-a căutat fără să mă cunoască pe mine. Sapdaru nu mă cunoștea. L-a găsit pe internet, cum v-am spus, și a fost foarte încântat. Sau suficient de încântat încât să simtă nevoia să-l monteze.
Apropo de premii. Am trimis anul trecut la un concurs, "Goana după fluturi", la Râmnicu Vâlcea, unde era un juriu foarte bun (pentru juriu am trimis textul, nu pentru că era organizat la Râmnicu Vâlcea). Premiul consta în a fi produsă piesa la teatrul de acolo și în a fi publicat. Am luat Marele Premiu și nu s-a întâmplat nimic. Doar promisiuni. Am primit o diplomă destul de urâtă și un obiect de lemn. Am fost foarte nemulțumit. De ce să mi se întâmple asta. Și anul ăsta, când am văzut că reapar cu acest concurs le-am spus tuturor prietenilor mei autori dramatici să nu trimită acolo că iau țeapă. Poate că sunt eu mercantil... Până la urmă ai un orizont de așteptare și ei ce fac, își bat joc de tine?

D. D.: Haideți să punem un sigiliu discuției noastre rugându-vă să dați o definiție succintă scrisului dumneavoastră.

Ș. C. : Cu toate că n-o rețin, cea mai bună definiție cred că mi-a dat-o regretatul Radu Țeposu. I-am trimis, prin 1998, un text la "Cuvântul" (pe atunci "Cuvântul avea o rubrică de debuturi"; eu cam atunci am debutat, 1996-1997). Ideea era că scriu "ciufut", nervos și, uneori, puțin patetic. Dar textele acelea îmi place să le păstrez doar pentru mine. Cred că sunt agresiv cu cititorul. Nu neapărat la modul neplăcut. Dar îmi place să-l pun pe gânduri. Cum spuneam și mai devreme: în discuție trebuie să vorbim amândoi, nu numai eu, cum fac acum, de exemplu. În discuție mai înjuri, mai plângi, te mai plângi de cineva, te mai plângi de tine, mai lauzi pe cineva și așa mai departe. Pur și simplu, este ceva uman.

D. D.: Domnule Ștefan Caraman, vă mulțumesc.

Interviul a fost acordat lui Dan Daia, redactor-colaborator la Radio Iași, redacția culturală, pentru emisiunea “Jurnalul artelor", în mai 2005