Ştefan Caraman: În general nu teoretizez mişcările mele în literatură, ci mai degrabă cred că sunt rodul unor întâmplări. De exemplu, virajul meu către teatru s-a întâmplat pur şi simplu pentru că am scris o proză în ’97, într-un mod mai teatral (conţinea replici si didascalii), iar Dan Silviu Boerescu, un soi de agent de-al meu pe-atunci (al mai multora, de fapt, nouăzecişti), mi-a spus să-ncep să scriu teatru pentru că el vede un potenţial dramatic în scrisul meu. Şi pur şi simplu, pornind de la acest sfat (în care am crezut), am ajuns aici.
Teatrul îţi oferă un feed-back mult mai apropiat de realitate şi cred că eu sunt contemporan cu zilele mele, am nevoie de asta, am nevoie de acest feed-back.

D. D.: Aţi pomenit adineauri de "Generaţia ’90". Vă consideraţi un nouăzecist?

Ş. C.: Cred că aparţin acestei generaţii, nu că aş ţine foarte mult cont de divizarea pe criterii de vârsta sau promoţii, dar cronologic ţin de "Generaţia ‘90". Am şi participat activ la grupurile şi la întâlnirile organizate de Boerescu atunci prin ţară, un soi de deplasări prin mai multe oraşe în care se citea... Era ceva foarte interesant. Lucru care nu se mai întâmplă acum.

"Festivalurile de teatru le consider nişte burse, acolo reuşesc să cunosc nişte oameni, să mai plasez nişte texte"

D. D.: În credibilitatea căror instituţii teatrale vă încredeţi?

Ş. C.: Eu nu mizez atât pe instituţii teatrale, cât pe producător. Ca autor dramatic şi ca trăitor în anii aceştia, sunt obligat să gândesc ca în anii aceştia. Sunt producător de texte pe care trebuie să le vând. Dacă găsesc un producător care vrea să îmi cumpere textul şi să-l producă, atunci este OK. Dacă producătorul este un teatru instituţionalizat sau dacă este o întreprindere privată (o asociaţie teatrală, o companie), contează mai puţin.
Până la urmă spectacolul este important, nu neapărat textul pe care-l scriu eu. Şi atunci, lucrul care primează este ca acest spectacol să ajungă în faţa publicului. Ori dacă publicul este dispus într-o sală de teatru, sau într-un local, bar sau club, pentru mine este egal. Important este să se simtă bine. Îmi place să cred că scrisul meu (teatru sau proză) este o invitaţie la bere, este o invitaţie foarte simplă şi concretă la o discuţie.
Citind revistele literare sau de teatru, văd că optzeci la sută sunt dedicate discursului non-creativ sau teoretic. Mi se pare că acesta este un drum prost. Prea mulţi teoreticieni în literatură. Literatura este o invitaţie la o discuţie pur şi simplu. Şi teatrul, bineînţeles. Sau mai ales teatrul. Contează mai puţin instituţia cu problemele ei. Ceea ce contează este să-mi vând textul, în primul rând. În al doilea rând îmi place ca tot acest lucru să se întâmple într-o competiţie. În România, sunt oameni mult mai bine plasaţi ca mine din punctul de vedere al oportunităţilor. Şi eludând, să spunem, partea concurenţială, nu e kusher. Într-o competiţie îmi place, într-adevăr, să reuşesc ca pe lângă zece texte bune să-l pot vinde şi eu pe al unsprezecelea.

"Cred că sunt un free-lancer, mă interesează mai mult propria mea persoană."

D. D.: Vă consideraţi un scriitor incomod?

Ş. C.: Incomod? Cred că da. Nu ştiu sigur... Câteodată stau şi mă gândesc la poziţia mea în drama românească contemporană. Stând aici la Tulcea, am contact cu lumea doar prin telefon, ori e-mail, nu sunt în mijlocul evenimentelor, nu particip la emisiuni televizate (nici nu e cazul), nu lucrez la un teatru (lucrez în cu totul altă parte, unde e mai bine decât în literatură, trebuie să recunosc, lucrez într-o bancă), iar dacă, pe lângă toate acestea, reuşesc să trimit de aici nişte texte pentru a fi jucate la Iaşi, la Bucureşti, atunci înseamnă că pot spune că sunt poziţionat undeva şi, în acelaşi timp, că nu am dependenţe care să-mi obtureze cumva ieşirile publice.
Nu plec de acasă decât pentru deplasări (două trei pe an) la festivalurile pe care le consider eu mai importante (le consider nişte burse, acolo reuşesc să cunosc nişte oameni, să mai plasez nişte texte).
Revenind la întrebarea ta, dacă sunt un scriitor incomod, da, cred că sunt, pentru că în general am spus numai ce-am vrut să spun. Nu ştiu dacă este bine. Fără a ţine cont de vreo conjunctură, fără să fac vreun calcul politic. Spre exemplu, eu sunt membru al Asociaţiei Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, Secţia Dramaturgie. Chiar recent am fost la una dintre întâlniri de unde am venit foarte dezamăgit de ceea ce s-a întâmplat acolo şi am făcut public lucrul acesta. Mă rog, unii au reacţionat, alţii nu... În general mi se întâmplă foarte rar (când mă înfurii foarte tare) să mă implic într-un context organizaţional, altfel nu mă interesează.
Cred că sunt un free-lancer, mă interesează mai mult propria mea persoană. Nu cred în conjuncturi sau în grupuri care să mă propulseze şi nici nu mă implic, la rândul meu, în a propulsa pe altcineva...

D. D.: Este o chestiune de apreciere, până la urmă. Observ că sunteţi adeptul economiei de piaţă...

Ş. C.: Vorbind cu foarte mulţi colegi de-ai mei, sau urmărindu-le ieşirile în Agora, am observat că unora li se pare foarte ciudat să vorbeşti despre text ca despre un "produs" cultural. Cu toate că şi mie îmi sună oarecum puţin exagerat. Dar asta este până la urmă. Afară ("afară" însemnând, încă, dincolo de graniţele cu Vestul, de la Ungaria încolo) aşa se discută. Ăştia sunt termenii. Trebuie să producem. Este un proiect, o investiţie, sunt nişte bani, care trebuie recuperaţi sau nu (asta trebuie să ne-o programăm de la început). “Am nevoie de-o comedie, am nevoie de-o dramă…!", cam aşa se lucrează. Sunt dramaturgii cunoscuţi... Mă rog, drumul greu e până ajungi la o anumită cotă, până te cunoaşte lumea. După aceea vin telefoanele.

"Pentru un spectacol de teatru ai nevoie de foarte multă arhitectură, nu de literatură."

D. D.: Aţi scrie vreodată la comandă?

Ş.C.: Dacă scriu la comandă? În ultimii ani numai asta fac. “La comandă" însemnând (să fie foarte clar) nu că vine regizorul sau producătorul şi-mi spune: “Domnule vreau să-mi scrii o piesă cu personajele astea sau astea şi cu următorul subiect", asta nu. Ci “Scrie ce piesă vrei tu. Noi ştim cum scrii..." (cum sunt eu, spre exemplu: scriu mai violent, mai nervos, replici ludice amestecate cu ceva vulgar, cam aici mă învârt, ăsta sunt, ăsta mi-e stilul). Şi lor le place. Li se pare că într-un anumit context şi cu un anumit buget vor să promoveze un anumit tip de piesă. Şi mă caută pe mine, sau îl caută pe Radu Macrinici, sau îl sună pe Dumitru Crudu, poftim. Fiecare dintre noi avem un stil bine definit. Şi atunci îmi spun : "Scrie o piesă !", iar eu spun "O.K., spune-mi cine sunt actorii" (este foarte important să ştiu cine sunt actorii, pentru că dacă-i cunoşti, măcar fizic îţi faci o idee) .
Deci spectacolul de teatru, revin, este o muncă colectivă. Am mai multă încredere într-un text care s-a scris ştiind cine sunt actorii, ştiind regizorul, ştiind poate chiar partiturile muzicale şi mai puţin într-unul care se recomandă numai prin faptul că, să spunem, este extrem de erudit. De fapt, pentru că tot a venit vorba, am afirmat şi la radio odată (cred că la Cultural) că eu nu am citit şi nu citesc teatru. Decât foarte rar... Clasicii i-am citit cu mare zgârcenie de resurse: Caragiale, decât în liceu pentru că trebuia, cât trebuia, Shakespeare, doar Hamlet, pentru că am fost curios...

D. D.: V-ar influenţa?

Ş.C.: Nu cred că un autor de teatru trebuie să citească. Nu este exeget şi nici regizor. Nu. El trebuie mai degrabă (şi asta trebuie să fac eu şi asta şi fac) să vizioneze spectacole – cât mai multe, cât mai diferite. Pentru că tu, la urma urmei, ai un potenţial creativ pe care ţi-l poţi exploata, indiferent dacă eşti “cult" sau “incult". Ai nevoie, pentru spectacol, mai de grabă să vezi partea de arhitectură. Partea de literatură se rezolvă, dacă eşti "educat". Dacă ai citit şi-ai învăţat alfabetul este OK. De aici încolo nu intervine decât creativitatea. Pentru un spectacol de teatru ai nevoie de foarte multă arhitectură, nu de literatură. Ori pentru asta ai nevoie să vezi spectacole, să cunoşti regizori care au un alt limbaj, care vorbesc altfel despre teatru. Scenografi, actori şi aşa mai departe.

"Accept că textele sunt perfectibile şi că se subordonează necesităţilor unui spectacol."

D. D.: Este clar că o punere în scenă este o operă de artă în sine, care ia distanţă de textul iniţial. Să spunem că vi s-ar spune (şi vi s-au pus) multe texte în scenă. După vizionarea unei piese aţi simţit vreodată nevoia de a interveni asupra textului şi de a-l modifica?

Ş.C.: Acum, fiecare piesă are istoria ei. Au fost unele la care am lucrat pornind de la zero, punându-ni-se totul la dispoziţie. Mi s-a întâmplat de două ori treaba asta şi a fost minunat: având calculatorul în faţă, ştiind actorii, piesa construindu-se în două-trei săptămâni până la premieră. Acesta a fost, să spunem, un accident fericit. Acum practic îmi este imposibil să fac aşa ceva. Pentru că fiecare se ocupă şi de altceva. Nu se mai pot strânge, ca pe timpul lui Shakespeare (sau chiar al lui Ceauşescu), actori, regizor şi dramaturg la un loc...
Mi s-a întâmplat, pe de altă parte, şi să mi se cumpere un text iar, distanţa fiind prea mare, să nu pot participa la repetiţii (cu eventuale corecţii sau sugestii) decât efectiv prin e-mail… dar, în general, da, accept că textele sunt perfectibile şi că se subordonează necesităţilor unui spectacol.

"În general îmi place să scriu despre situaţii în care moralitatea sau bunul simţ nu mai sunt obligatorii."

D. D.: Frivolitatea şi exhibiţionismul credeţi că sunt două maniere de a atrage publicul zilei de astăzi?

Ş.C.: Nu, asta nu, în nici un caz…

D. D.: Sunteţi acuzat, în schimb, de a promova aşa ceva…

Ş.C.: Dar nu cred că aşa trebuie pusă întrebarea. Dacă faci un text cu gândul de a fi vulgar în mod gratuit atunci totul este OK. De fapt nu este OK, este zero. Dar aici este vorba despre context. În ce context pui nişte personaje ca să le faci le faci credibile. De exemplu în Morţi şi vii: la Odeon, iniţial, doamna Lazăr nu a vrut să-l accepte, pentru că i s-a părut foarte licenţios. Textul a fost până la urmă primit pentru că ieşit foarte bine la un spectacol lectură (organizat într-un program mai larg de promovare a tinerilor regizori). Reacţia sălii a făcut-o de doamna Lazăr să-l accepte până la urmă şi să-l producă. Dar contextul era o morgă (asta ca să facem o mică discuţie pe text). Acolo, din oamenii ăia care taie zi de zi cadavre, nu poţi scoate nişte poeţi. Nu le poţi pune în gură replici monumentale, gombrowicziene, camusiene, nu. Ăia sunt acolo tăind cadavre, sărindu-le sângele pe ochi, devenind nişte animale. Dacă îi scoţi din context îi faci neverosimili, omul vine la teatru şi pleacă, nu a înţeles nimic. Nu sunt reali. Ori eu am o apetenţă pentru personajele foarte reale şi din zone mai... În general îmi place să scriu despre situaţii în care moralitatea sau bunul simţ nu mai sunt obligatorii. Am scris, acum câţiva ani, o piesă, Epilog: patru inşi pe o plută, undeva în mare unde nu mai pot fi salvaţi. Acolo nu mai este morală. Morala nu mai funcţionează. Se mănâncă până la urmă între ei. Micile relaţii, compromisurile nu mai funcţionează. Asta mă interesează.

D. D.: Îmi aminteşte, într-un fel, de În largul mării de Mroszek...

Ş.C.: Da, mi s-a mai spus. Dar subiectele sunt, până la urmă, foarte puţine, abordările sunt foarte multe. La urma urmei ce avem: iubire, moarte, crimă... Sunt numai câteva teme mari şi late.

"Îmi place să cred că descopăr singur teatrul la fiecare piesă."

D. D.: Domnule Caraman, dinspre ce nume de autori dramatici (şi nu numai) vă reclamaţi stilul?

Ş.C.: Ţi-am spus cu nu am prea citit teatru, sau nu am citit la modul structurat, programatic. Am citit totuşi nişte autori dar numai pentru ceea ce erau ei de fapt; este vorba de Gombrowicz şi Havel. Persoanele lor în sine m-au făcut să le citesc textele. Asta însemnând nu numai teatru, ci tot ce au scris ei. Sunt excepţia care întăresc regula. Mie îmi place să cred că descopăr singur teatrul la fiecare piesă. Cred că aşa şi trebuie: atunci când scrii o piesă să nu fii viciat sau manipulat de o alta care ţi-a plăcut foarte mult, de un personaj din istoria teatrului, care ţi-a plăcut sau care te-a impresionat, pentru că atunci nu mai eşti tu, nu mai e piesa ta. E doar un mix între diverse scene, personaje şi aşa mai departe. Mie îmi place să scriu de la zero. Să descopăr teatru în momentul ăla. Să descopăr scenele, personajele, să le nasc, să fac lumea aia acolo…

" Sună paradoxal, dar în România stăm destul de bine cu alternativele dar stăm foarte prost cu identitatea."

D. D.: Credeţi în montarea model?

Ş.C.: Cred în montarea bună, cinstită. Eu mă sperii de cuvinte dintr-astea... Cred că în România acum (şi asta o observ din ce spun criticii, mai mult) se aşteaptă de vreo cincisprezece ani (chiar şi la Caramitru am auzit într-un interviu pe care l-a dat acum câteva zile, după ce l-au investit director la Naţional), piesa genială, "Crucişătorul" care să-l dărâme pe Caragiale. Mie mi se pare o imensă prostie.
La ora actuală, în toată lumea, valorile s-au egalizat. Dacă nu scrii bine (din punctul de vedere al standardului, cel puţin), dacă nu scrii un text care să respecte regulile artei, dacă nu ai un subiect bun şi o poveste bine condusă, nu exişti... Piesele trebuie să fie bune, să atragă publicul, să-şi recupereze costurile şi să dispară pentru a lăsa loc altora. Iar publicul – cât mai larg - să aplaude, să se simtă bine, sau să se simtă prost dacă asta a fost ţinta spectacolului. Şi-atât. Sună consumist, poate, dar cred că aşa a fost întotdeauna, iar instituţia teatrală românească (care, din păcate, trăieşte încă în anii de aur ai comunismului) trebuie să ajungă, în sfârşit, în 2005. Cred că în România încă se face foarte mult spectacol de teatru pentru critică, nu pentru public, încă se alocă resurse mari pentru spectacolele de tip marginal (teatrul dans fiind ultima modă), restul de resurse consumându-se pe teatrul prost, interesat. Pentru mine regizori de tipul Mănuţiu, Frunză sau chiar Tompa, contează foarte mult numai în context strict didactic, dar pentru publicul larg nu reprezintă mare lucru. Nu contest, evident, spectacolele lor, care uneori sunt foarte bune, într-adevăr. Dar se adresează, cum spuneam, unui public foarte specializat pentru teatru. Sunt adeptul unui echilibru şi, din păcate, masa critică de spectacole bune, de tip main stream (care să conducă spre o identitate, un curent principal) nu a fost atinsă încă. Sună paradoxal, dar în România stăm destul de bine cu alternativele dar stăm foarte prost cu identitatea.

"Observ că UNITER-ul este ceva, teatrele sunt altceva... UNITER-ul a rămas un fel de feudă a unora şi un soi de casă de binefacere."

D. D.: Vreau să-mi lămuresc o problemă. Cu ceva timp în urmă răspundeaţi mai în glumă mai în serios, într-un interviu acordat lui Dan Lungu pentru revista "Timpul", că una dintre cheile succesului unui debutant într-ale dramaturgiei ar fi "să nu trimită text la concursul Uniter". În acelaşi timp, unul dintre dramaturgii de astăzi pe care aţi spus că îi apreciaţi, este Radu Macrinici, un câştigător, dacă nu mă înşel, din 1997 al Uniterului. Cum vă explicaţi excepţia şi cum priviţi modul de desfăşurare şi pertinenţa acestor Gale?

Ş.C.: Anul acesta am fost nominalizat la UNITER. Trimit şi eu acolo. Dar cum am şi spus într-un articol care a apărut în "Man.In.Fest" din Cluj: trimit acolo numai ca să le iau banii, nu pentru altceva. Nu ofer nici un fel de speranţe celui care a luat premiul anul ăsta, Cornel George Popa. Pot să pun pariu cu tine că piesa lui nu se va juca, nu o va produce nimeni, decât dacă el se va strădui s-o vândă cuiva prin nu ştiu ce conjuncturi sau cabale (că se practică). Ori în istoria acestui premiu nu ştiu dacă s-au jucat două sau trei piese premiate. Şi dacă s-au jucat, a fost pentru că cei care au câştigat atunci erau din teatru. Olga Delia Mateescu fiind la Naţional a reuşit, prin diligenţele ei proprii, să-şi producă piesa care a luat Premiul Uniter. Dar asta este o tâmpenie (nu a autoarei ci a sistemului). Dacă tu UNITER institui premiul cu acelaşi nume, în mod normal piesa premiată ar trebui să fie jucată la Teatrul Naţional în stagiunea imediat următoare, pentru că este cea mai bună piesă a anului din România. Ar trebui să sară directorii teatrelor naţionale pe aceste texte, premiate sau nominalizate. De fapt este un mecanism întreg aici… sau ar trebui să fie. Observ că UNITER-ul este ceva, teatrele sunt altceva... UNITER-ul a rămas un fel de feudă a unora şi un soi de casă de binefacere. Din păcate – lucru ce i-a dăunat mult în ultimii ani – UNITER a funcţionat şi ca o instituţie politică.

D. D.: Problema UNITER-ului s-a tot pus în ultima vreme. Am discutat-o şi cu alţi oameni de teatru. Chiar şi cu Ion Sapdaru, care vă pune în scenă Morţi şi vii la Ateneul din Tătăraşi.

Ş.C.: ... dar ca să-mi termin ideea, chiar şi în cazul lui Radu Macrinici, cred că numai una dintre piesele premiate la UNITER a fost jucată (el a mai fost nominalizat o dată, sau chiar de două ori, nu mai reţin exact). De fapt mi s-a întâmplat foarte rar să pun la îndoială puterea de decizie, ori subiectivitatea juriului. În general au fost jurii foarte bune, care nu ar putea fi judecate de partie-prie-uri. Le-a plăcut piesa şi au premiat-o. Problema a apărut abia după. Să fim exacţi - în juriu este invitat şi un regizor (uneori chiar doi). Probabil că sunt plătiţi pentru asta (iar dacă nu sunt plătiţi, e şi mai grav, pentru că dispare factorul motivant care te face responsabil). Atunci, aşadar, dacă vii şi te plătesc, tu, regizorul care ai fost în juriu, pune piesa în scenă, acceptă convenţia asta. Altfel nu te mai invit în juriu şi nu-ţi mai dau banii. De ce să te plătesc? Ca să vii, să citeşti 30 texte şi să-mi spui: "Da, ăsta este textul care mi-a plăcut mie". Şi după aceea să laşi textul să moară. Cred că este o chestie ipocrită aici, pur şi simplu. Cineva trebuie să-şi asume responsabilitatea, inclusiv feţele de rang înalt care se tot afişează an de an la loja Galei UNITER, într-un context care mie mi-a scăpat întotdeauna.

D. D.: V-am întrebat asta pentru că ştiu că aţi trimis la UNITER şi văd că între ceea ce spuneţi şi ceea ce faceţi este o anumită discrepanţă.

Ş. C. : Uite, spre exemplu Morţi şi vii: am trimis-o la UNITER atunci, în 1999, când am scris-o şi nici nu a ajuns la nominalizări. OK, până la urmă. Nu m-a deranjat. Dar uite, vezi, textul care a fost premiat atunci, nu s-a jucat sau nu s-a jucat ca urmare a faptului că a fost premiat. În schimb, textul meu s-a produs la Odeon, s-a jucat în vreo două spectacole-lectură, a fost produs şi la Iaşi anul acesta, a fost tipărit şi a adunat, el singur, cronici cât n-au adunat împreună toate textele mele. Şi asta nu că l-am dat eu cuiva. L-au găsit şi au vrut să-l fac㠖 în toate cazurile (Ana Mărgineanu l-a găsit în volum, iar Sapdaru pe net). Sunt convins că textul ăsta a spus ceva, că este un text bun, dacă cineva l-a căutat fără să mă cunoască pe mine. Sapdaru nu mă cunoştea. L-a găsit pe internet, cum v-am spus, şi a fost foarte încântat. Sau suficient de încântat încât să simtă nevoia să-l monteze.
Apropo de premii. Am trimis anul trecut la un concurs, "Goana după fluturi", la Râmnicu Vâlcea, unde era un juriu foarte bun (pentru juriu am trimis textul, nu pentru că era organizat la Râmnicu Vâlcea). Premiul consta în a fi produsă piesa la teatrul de acolo şi în a fi publicat. Am luat Marele Premiu şi nu s-a întâmplat nimic. Doar promisiuni. Am primit o diplomă destul de urâtă şi un obiect de lemn. Am fost foarte nemulţumit. De ce să mi se întâmple asta. Şi anul ăsta, când am văzut că reapar cu acest concurs le-am spus tuturor prietenilor mei autori dramatici să nu trimită acolo că iau ţeapă. Poate că sunt eu mercantil... Până la urmă ai un orizont de aşteptare şi ei ce fac, îşi bat joc de tine?

D. D.: Haideţi să punem un sigiliu discuţiei noastre rugându-vă să daţi o definiţie succintă scrisului dumneavoastră.

Ş. C. : Cu toate că n-o reţin, cea mai bună definiţie cred că mi-a dat-o regretatul Radu Ţeposu. I-am trimis, prin 1998, un text la "Cuvântul" (pe atunci "Cuvântul avea o rubrică de debuturi"; eu cam atunci am debutat, 1996-1997). Ideea era că scriu "ciufut", nervos şi, uneori, puţin patetic. Dar textele acelea îmi place să le păstrez doar pentru mine. Cred că sunt agresiv cu cititorul. Nu neapărat la modul neplăcut. Dar îmi place să-l pun pe gânduri. Cum spuneam şi mai devreme: în discuţie trebuie să vorbim amândoi, nu numai eu, cum fac acum, de exemplu. În discuţie mai înjuri, mai plângi, te mai plângi de cineva, te mai plângi de tine, mai lauzi pe cineva şi aşa mai departe. Pur şi simplu, este ceva uman.

D. D.: Domnule Ştefan Caraman, vă mulţumesc.

Interviul a fost acordat lui Dan Daia, redactor-colaborator la Radio Iaşi, redacţia culturală, pentru emisiunea “Jurnalul artelor", în mai 2005