Nu m-am gândit niciodată serios la asta şi nu ştiu ba chiar aş îndrăzni să nu cred că aş aştepta ceva de la literatura română. Poate pentru că, în primul rând, aceasta este, un concept ce include tot felul de corpusuli vii şi ne-vii, idei, mişcări, tendinţe, oportunităţi şi întâmplări. Îmi imaginez literatura română ca pe un animal straniu adus la grădina zoologică într-o noapte şi la care lumea se holbează doar în trecere neînţelegând prea bine estetica şi raţiunea de trăi ale acestuia. Ei bine de la o asemenea creatură nu pot pretinde prea mare lucru întrucât habar nu am ce oferă. Înainte de toate, însă, îi aparţin.
În ce priveşte partea a doua a întrebării sunt chiar mai confuz. Ce aş putea oferi eu literaturii române? Cât de important sunt eu sau ceea ce fac astfel încât o legătură de acest tip să capete consistenţă, logică. Până la urmă e o chestiune de reper, moment în care m-am pierdut. Nu am încă un reper la care să mă raportez ca să pot, mai departe, să mă accept inclus într-o relaţie cu astfel de concepte. Din păcate, cred că asta este soarta a 99% dintre scriitorii noştri. Sau a scriitorilor fiecărei ţări interesate de aşa ceva.
Iar ca lucrurile să-mi fie totuşi accesibile (pentru că sunt un individ căruia îi plac lucrurile clare, măsurabile, reperabile, etc. ) mi-am asumat calitatea de free lancer, de explorator în literatură, teatru şi, în ultimă instanţă, în viaţă.

Cum e proza română contemporană în raport cu proza universală contemporană?

Deocamdată, după opinia mea, proza românească şi cea universală sunt două cantităţi asemănătoare dar cu calităţi şi calibre diferite. Mi-ar trebui mult mai multe pagini decât îmi oferi tu, draga Angela Baciu, ca să încerc o argumentaţie cât de cât valabilă. Am să mă opresc doar la un aspect ce mie mi se pare important. E unul pragmatic, prozaic desigur, dar de care ceilalţi din alte părţi s-au lovit şi l-au abordat în mod serios - sistemul literar. E un concept nou, habar nu am dacă îmi aparţine dar răspunde la ceea ce vreau să spun în continuare. Prin sistem literar (aş fi fost tentat să îi spun chiar industrie, dar nu vreau să şochez) înţeleg partea de hard a problemei, cu trei componente principale : selecţia cărţii, tipărirea ei, distribuţia. Să le luăm pe rând :

Selecţia cărţii. Sunt de acord cu cei care afirmă că, astăzi, este aproape imposibilă o selecţie a cărţii înainte de a ajunge sub tipar. Preţul încă extrem de scăzut al tipăririi, numărul destul mare de finanţatori (mai ales din zona publică) dezinteresaţi de calitatea produsului pe care îl plătesc ca şi calitatea celor puşi, pînă la urmă să asaneze puţin balta - critica de întâmpinare, redactorii revistelor de profil, vectorii culturali (instituţionali sau nu), toate acestea duc la o selecţie slabă a cărţii. Aproape nu mai contează cine scoate o carte atâta vreme cât nu există cineva nu care să i-o cenzureze ci să i-o evalueze cinstit, la rece. E la fel de adevărat că, pe de altă parte, se poartă moda scoaterii la suprafaţă a unor branduri şi mulgerea lor până la epuizare.

Tipărirea cărţii. Ca şi selecţia, aceasta se face haotic fără nici un discernământ. Orice localitate mai răsărită conţine în intestinele ei economice şi o editură (dacă nu mai multe). Ajunge să te înfiinţezi acolo cu un manuscris şi câteva milioane, pentru ca "editorul" (de cele mai multe ori un culturnic ratat dar cu gust şi talent financiar) să te tipărească. Dacă mai ai şi vreo funcţie pe la cultură sau pe lângă administraţia locală, cu atât mai bine. Din păcate nu vorbesc despre un fenomen marginal sau local - aşa ceva se întâmplă în toată ţara, e o practică generalizată.

Distribuţia cărţii. Aici sunt foarte multe de spus, poate cele mai multe. Cărţile, atunci când apar la o editură bună sau au o valoare suficient de mare ca să fie remarcate de critică, nu se găsesc. Numai câteva edituri au dezvoltată o reţea importantă şi bine pusă la punct de distribuţie a cărţii dar degeaba atâta vreme cât se ocupă cu vânzarea cărţii străine (90% din producţie), a literaturii noncreative (eseu, memorialistică, critică, dicţionar, etc.) sau a creaţiilor modelelor zilei (puţine, de asemenea). Editurile medii, cu gust pentru literatura contemporană naţională nu au atâta forţă încât să vândă peste tot şi se limitează la arealul de unde provin. Pe de altă parte, veriga finală, respectiv sistemul de librării (nu sunt adeptul ideii că numărul acestora ar fi foarte mic - cred că sunt exact atâtea librării câte trebuie, nici mai mult nici mai puţin) este unul destul de prost manageriat. Nu e de mirare, atâta vreme cât, profesorii de limba şi literatura română cunosc foarte puţine lucruri despre autorii şi textele actuale (şi iată unul din motivele pentru care nu apare încă - aşa cum e în teatru, unde căruţa a început să se mişte - numărul critic sau mimim de cititori cu vocaţie pentru literatura contemporană); ce să mai ceri unui biet librar sufocat de miile de oferte.

Ai conştiinţa valorii tale?

Reuşesc arareori să mă evaluez - nu neapărat din lipsă de timp cât din decenţă. Aşa cum am spus şi mai sus, îmi lipseşte un reper şi e destul de târziu să mai găsesc vreunul. Sunt (sau nu) valoros în raport cu cine, sau cu ce? Sunt valoros dacă Alex Ştefănescu îmi dedică două pagini în România Literară (citită de mai puţin de 1,000 de inşi/număr săptămânal) sau dacă Răzvan Penescu îmi publică un volum virtual la http:// literent.ro (unde se ajunge şi la 1,000 de accesări zilnice) ? Nu am nici o valoare dacă rudele îmi spun că în Piano Man mi-am blasfemiat tatăl şi mă consideră un gunoi sau dacă acelaşi Alex Ştefănescu mă trage de urechi pentru că scriu "cu prostii?" Sunt valoros dacă Dorina Lazăr a scos un spectacol din repertoriul teatrului ODEON ca să introducă piesa mea Morţi şi Vii sau n-am nici o valoare când aceeaşi distinsă actriţă (azi director) mi-a spus la prima lectură a aceluiaşi text că o asemenea mizerie nu a citit în întreaga ei viaţă ? Graniţele sunt extrem de subţiri aici, nu ştiu ce să spun. Ştiu doar că, uneori cred că sunt un autor de valoare, iar alteori mă îndoiesc dramatic de asta.

Din ce generaţie crezi că faci parte? Accepţi ideea de generaţie literară, foloseşte?

Fac parte din Generaţia '90. Au fost ani buni când, împreună cu alţi autori ai acesteia (D.S. Boerescu, Horea Gârbea, Dumitru Ungureanu, Cătălin Ţârlea, Ioana Drăgan, Mihai Gălăţanu, Petre Barbu şi alţii) umblam pe la tot felul de întâlniri la M.L.R. sau în ţară, la Ploieşti, Tulcea, Călăraşi, Bistriţa... Cu toate acestea nu cred în ideea de generaţie literară decât în măsura în care putem accepta faptul că într-un grup te poţi afirma mult mai repede sau mai bine decât de unul singur. Generaţia literară nu e altceva decât un grup de afinităţi (stilistice mai ales, dar şi de vârstă, de preocupări, etc.), care încearcă să se impună (pe sine dar şi pe membrii săi). Uitaţi-vă la mult mediatizata generaţie '80. Deţine o întreagă structura (ASPRO), cîteva edituri bune (PARALELA 45, MARINEASA, TIMPUL, POLIROM, etc.), o revistă de mare impact (OBSERVATOR CULTURAL); este, poate, cea mai bine organizată "gaşcă". Din nefericire, un lucru important lipseşte acestei generaţii : un număr satisfăcător de autori de valoare. De la Ioan Bogdan Lefter ( un critic extrem de părtinitor şi un eseist jalnic) la grupul de la Braşov, nimic care să te înfioreze altceva decât excelenta capacitate de a strivi orice nu e "optzeci".

Cum/când de ce ai început să scrii? Modele literare?

Am început să scriu în 1995; sunt una dintre descoperirile lui Alex Ştefănescu, cel care, o perioadă, m-a susţinut foarte mult. După o vreme atenţia lui pentru persoana mea a pălit, deviind chiar în ilar (când a mimat destul de prost faptul că nu m-a recunoscut la un târg de carte). Spun asta fără a i-o reproşa ci doar ca un motiv de mirare în plus pentru mine alături de cât de mult se pot schimba oamenii şi cât de superficiali pot fi uneori, indiferent de poziţia lor socială sau de calitatea lor în sine. După primul volum scos la editura MIRADOR din Arad (în urma câştigării unui concurs literar - din acelea mult hulite de unii), m-am luat în serios şi am început să produc cîte un volum pe an (proză sau teatru, mai nou şi poezie). Un sprijin important l-am avut de la D.S. Boerescu care m-a impresariat pentru o perioadă (perioada cea mai bună, de fapt, a întregului grup '90, anii 1997-2000); el este acela, de altfel, care m-a îndrumat către teatru sugerând că aş putea obţine un feedback mai important decât în proză - cred că a avut dreptate; regret ieşirea lui din literatură, pentru că a fost singurul care a încercat, iar pe alocuri chiar a reuşit, să introducă în literatură noţiuni ca "agent literar", "lobby", "managementul carierei", etc.
Cât priveşte modelul literar, nu cred că am avut vreunul. N-am pierdut mult timp prin biblioteci şi am citit doar ce am găsit acasă la părinţi (deşi locuiau la ţară şi erau de condişie modestă, cumpărau tot timpul cărţi - le şi citeau) şi, mai târziu la bibliotecile şcoalare. Atât literatura cât, mai ales, teatrul le-am descoperit de unul singur, ba chiar aş putea spune că a trebuit să le inventez (tehnic vorbind) pentru că nu am o educaţie (organizată sau nu) elevată. Dispun, cred, de creativitate şi cu asta, de condiţia esenţială pentru a fi scriitor.

Ai ajuns la "cea mai bună carte"? Ce spun criticii? Cum te văd?

Cea mai bună carte... Fiecare nou volum este în felul său cel mai bun; voit sau nu, el aduce cu sine o perioadă de acumulări stilistice, de trăiri, de noi experienţe trăite, eşecuri, victorii, eroziune, stress. Nu ştiu ce spun criticii despre mine, nu prea multe. Dacă la debut am avut o serie de critici favorabile (surprinzătoare chiar), pe parcurs numărul acestora a scăzut din două motive : am scris mai puţină proză şi m-am dedicat aproape în totalitate teatrului. În plus, la ultima carte de proză (STAPÂNUL LUMII, 2002) am avut proasta inspiraţie de a accepta prea repede oferta editurii EX PONTO din Constanţa, editură care a manageriat foarte prost difuzarea cărţii (nu se găsea la vânzare nici măcar în oraşul unde editura funcţionează). Într-un fel, pentru mine, cartea aceea nu există, n-a apărut niciodată. Revenind la critici, nu cred că la ora aceasta există un număr suficient (şi când spun suficient spun minimal) de astfel de indivizi calificaţi să evalueze o carte de proză. În afară de Alex Ştefănescu (care şi-a extins aria de interes şi spre poezie) Paul Cernat şi Daniel Cristea Enache (ale cărui diagnostice le urmăresc cu plăcere), nu mai reţin pe altcineva. Desigur, indivizi practicând actul criticii or mai fi, dar mult mai puţin importanţi decât multe din cărţile asupra cărora se apleacă, sau doar părtinitori. Pe de altă parte, am încetat de multă vreme să-mi mai trimit volumele revistelor literare sau criticilor de proză - văd în asta un act de umilinţă şi oportunism. Într-o literatură sănătoasă, editura trebuie să dea dovadă de încredere de două ori : o dată tipărind cărţile şi a doua oară scoţându-le la vânzare în cele mai bune condiţii posibile şi distribuind criticii sau mediei literare exemplare din acestea. Job-ul autorului este să scrie, în rest există (sau ar trebui să existe) mecanisme şi instituţii (publice sau private) de promovare şi vânzare. Finalmente, sunt mult mai bucuros să aflu că cineva necunoscut a cumpărat cartea mea, a citit-o şi a ajuns la o opinie - acesta este acela pe care îl caut, eu cel puţin, cititorul. În România, tot mai puţini dintre actanţii literaturii conştientizează că literatura nu este pentru câţiva ci pentru public larg şi foarte larg. Desfid autorii ermetici, complicaţi, suprastudiaţi sau clamând biblioteca drept sentinţă - cartea e o ofertă foarte clară de comunicare, o invitaţie la o bere , dacă vrei, şi nicidecum la o slujbă religioasă.

Cine e în singurătate ŞTEFAN CARAMAN?

O, dar e complicat... E prima oară când sunt întrebat aşa ceva. În singurătate probabil că sunt un ins ca oricare altul; sau oricare altul în singurătate este un Ştefan Caraman; nimic în plus, nimic în minus, doar micile diferenţe favorabile compensate de micile diferenţe defavorabile. Am ambiţii aşa cum am îndoieli. Îmi pierd mult timp într-o ramură ingrată şi populată de indivizi cinici şi neiertători - lucrez la o bancă privată - şi mă întreb în fiecare zi dacă nu cumva am devenit, la rândul meu, o bestie. Identific tot mai clar locul meu de muncă nu drept o rampă de lansare într-o iluzorie carieră de finanţist ci drept un loc de refugiu, acolo unde, asemenea unui animal de pradă, pândesc trecerea zilelor incapabil de a decide dacă trebuie să le atac şi când. Iar job-ul meu mic, este la rândul lui ascuns într-o comunitate mică (şi la propriu şi la figurat), tot mai străină şi neprimitoare pentru mine.
Altfel, îi înţeleg tot mai greu pe ceilalţi şi am mari dificultăţi în a mă înţelege pe mine. Am tot mai puţin timp pentru persoana mea, aşa cum am tot mai puţin timp pentru cei de alături... am tot mai puţin timp, iar lucrul acesta mă deprimă într-un fel, pentru că timpul ocupat (marea majoritate a lui, aşadar) este, de fapt, unul pierdut, ireversibil, e parte din viaţa mea pe care o irosesc fără a avea puterea de a mă opune. Nu ştiu de ce, dar de câte ori sunt pus în situaţia de a vorbi despre mine, mă indispun - poate pentru că trebuie să mă gândesc la ceea ce sunt (sau am devenit) şi nu îmi place ce găsesc.

Eşti... fericit?

Dacă sunt fericit... Dacă soţia mea m-ar întreba asta i-aş răspunde că sunt. Dacă fiica mea m-ar întreba asta, i-aş răspunde identic. Dacă mama mea, fratele meu, prietenii mei şi cei care mă iubesc (puţini, foarte puţini), m-ar întreba dacă sunt fericit le-aş spune că sunt fericit. Fiecare dintre ei înseamnă ceva bun pentru mine, ceva reconfortant (presupunând că pot defini cu aşa cuvinte fericirea). Am o singură problemă însă : nu ştiu, dar chiar nu ştiu ce aş răspunde dacă mi-aş adresa eu însumi această întrebare.

Un cuvânt pentru Porto Franco şi volumul acesteia de interviuri de Angela Baciu.

Îi mulţumesc Angelei Baciu pentru un singur lucru : întrebându-mă pentru ea m-a întrebat pentru mine.

Interviu acordat ziarului "DUNĂREA DE JOS"
mai 2004