photo de Mugur Grosu Stefan Caramandespre "Caraman"cartiinterviuriaparitii in revistecontact
    Interviuri
1998
 
     


MAI   |   AUGUST


Ce aștepți de la literatura română ? Ea de la tine ?

Nu m-am gândit niciodată serios la asta și nu știu ba chiar aș îndrăzni să nu cred că aș aștepta ceva de la literatura română. Poate pentru că, în primul rând, aceasta este, un concept ce include tot felul de corpusuli vii și ne-vii, idei, mișcări, tendințe, oportunități și întâmplări. Îmi imaginez literatura română ca pe un animal straniu adus la grădina zoologică într-o noapte și la care lumea se holbează doar în trecere neînțelegând prea bine estetica și rațiunea de trăi ale acestuia. Ei bine de la o asemenea creatură nu pot pretinde prea mare lucru întrucât habar nu am ce oferă. Înainte de toate, însă, îi aparțin.
În ce privește partea a doua a întrebării sunt chiar mai confuz. Ce aș putea oferi eu literaturii române? Cât de important sunt eu sau ceea ce fac astfel încât o legătură de acest tip să capete consistență, logică. Până la urmă e o chestiune de reper, moment în care m-am pierdut. Nu am încă un reper la care să mă raportez ca să pot, mai departe, să mă accept inclus într-o relație cu astfel de concepte. Din păcate, cred că asta este soarta a 99% dintre scriitorii noștri. Sau a scriitorilor fiecărei țări interesate de așa ceva.
Iar ca lucrurile să-mi fie totuși accesibile (pentru că sunt un individ căruia îi plac lucrurile clare, măsurabile, reperabile, etc. ) mi-am asumat calitatea de free lancer, de explorator în literatură, teatru și, în ultimă instanță, în viață.

Deocamdată, după opinia mea, proza românească și cea universală sunt două cantități asemănătoare dar cu calități și calibre diferite. Mi-ar trebui mult mai multe pagini decât îmi oferi tu, draga Angela Baciu, ca să încerc o argumentație cât de cât valabilă. Am să mă opresc doar la un aspect ce mie mi se pare important. E unul pragmatic, prozaic desigur, dar de care ceilalți din alte părți s-au lovit și l-au abordat în mod serios - sistemul literar. E un concept nou, habar nu am dacă îmi aparține dar răspunde la ceea ce vreau să spun în continuare. Prin sistem literar (aș fi fost tentat să îi spun chiar industrie, dar nu vreau să șochez) înțeleg partea de hard a problemei, cu trei componente principale : selecția cărții, tipărirea ei, distribuția. Să le luăm pe rând :

Selecția cărții. Sunt de acord cu cei care afirmă că, astăzi, este aproape imposibilă o selecție a cărții înainte de a ajunge sub tipar. Prețul încă extrem de scăzut al tipăririi, numărul destul mare de finanțatori (mai ales din zona publică) dezinteresați de calitatea produsului pe care îl plătesc ca și calitatea celor puși, pînă la urmă să asaneze puțin balta - critica de întâmpinare, redactorii revistelor de profil, vectorii culturali (instituționali sau nu), toate acestea duc la o selecție slabă a cărții. Aproape nu mai contează cine scoate o carte atâta vreme cât nu există cineva nu care să i-o cenzureze ci să i-o evalueze cinstit, la rece. E la fel de adevărat că, pe de altă parte, se poartă moda scoaterii la suprafață a unor branduri și mulgerea lor până la epuizare.

Tipărirea cărții. Ca și selecția, aceasta se face haotic fără nici un discernământ. Orice localitate mai răsărită conține în intestinele ei economice și o editură (dacă nu mai multe). Ajunge să te înființezi acolo cu un manuscris și câteva milioane, pentru ca "editorul" (de cele mai multe ori un culturnic ratat dar cu gust și talent financiar) să te tipărească. Dacă mai ai și vreo funcție pe la cultură sau pe lângă administrația locală, cu atât mai bine. Din păcate nu vorbesc despre un fenomen marginal sau local - așa ceva se întâmplă în toată țara, e o practică generalizată.

Distribuția cărții. Aici sunt foarte multe de spus, poate cele mai multe. Cărțile, atunci când apar la o editură bună sau au o valoare suficient de mare ca să fie remarcate de critică, nu se găsesc. Numai câteva edituri au dezvoltată o rețea importantă și bine pusă la punct de distribuție a cărții dar degeaba atâta vreme cât se ocupă cu vânzarea cărții străine (90% din producție), a literaturii noncreative (eseu, memorialistică, critică, dicționar, etc.) sau a creațiilor modelelor zilei (puține, de asemenea). Editurile medii, cu gust pentru literatura contemporană națională nu au atâta forță încât să vândă peste tot și se limitează la arealul de unde provin. Pe de altă parte, veriga finală, respectiv sistemul de librării (nu sunt adeptul ideii că numărul acestora ar fi foarte mic - cred că sunt exact atâtea librării câte trebuie, nici mai mult nici mai puțin) este unul destul de prost manageriat. Nu e de mirare, atâta vreme cât, profesorii de limba și literatura română cunosc foarte puține lucruri despre autorii și textele actuale (și iată unul din motivele pentru care nu apare încă - așa cum e în teatru, unde căruța a început să se miște - numărul critic sau mimim de cititori cu vocație pentru literatura contemporană); ce să mai ceri unui biet librar sufocat de miile de oferte.


Ai conștiința valorii tale?

Reușesc arareori să mă evaluez - nu neapărat din lipsă de timp cât din decență. Așa cum am spus și mai sus, îmi lipsește un reper și e destul de târziu să mai găsesc vreunul. Sunt (sau nu) valoros în raport cu cine, sau cu ce? Sunt valoros dacă Alex Ștefănescu îmi dedică două pagini în România Literară (citită de mai puțin de 1,000 de inși/număr săptămânal) sau dacă Răzvan Penescu îmi publică un volum virtual la http:// literent.ro (unde se ajunge și la 1,000 de accesări zilnice) ? Nu am nici o valoare dacă rudele îmi spun că în Piano Man mi-am blasfemiat tatăl și mă consideră un gunoi sau dacă același Alex Ștefănescu mă trage de urechi pentru că scriu "cu prostii?" Sunt valoros dacă Dorina Lazăr a scos un spectacol din repertoriul teatrului ODEON ca să introducă piesa mea Morți și Vii sau n-am nici o valoare când aceeași distinsă actriță (azi director) mi-a spus la prima lectură a aceluiași text că o asemenea mizerie nu a citit în întreaga ei viață ? Granițele sunt extrem de subțiri aici, nu știu ce să spun. Știu doar că, uneori cred că sunt un autor de valoare, iar alteori mă îndoiesc dramatic de asta.

Fac parte din Generația '90. Au fost ani buni când, împreună cu alți autori ai acesteia (D.S. Boerescu, Horea Gârbea, Dumitru Ungureanu, Cătălin Țârlea, Ioana Drăgan, Mihai Gălățanu, Petre Barbu și alții) umblam pe la tot felul de întâlniri la M.L.R. sau în țară, la Ploiești, Tulcea, Călărași, Bistrița... Cu toate acestea nu cred în ideea de generație literară decât în măsura în care putem accepta faptul că într-un grup te poți afirma mult mai repede sau mai bine decât de unul singur. Generația literară nu e altceva decât un grup de afinități (stilistice mai ales, dar și de vârstă, de preocupări, etc.), care încearcă să se impună (pe sine dar și pe membrii săi). Uitați-vă la mult mediatizata generație '80. Deține o întreagă structura (ASPRO), cîteva edituri bune (PARALELA 45, MARINEASA, TIMPUL, POLIROM, etc.), o revistă de mare impact (OBSERVATOR CULTURAL); este, poate, cea mai bine organizată "gașcă". Din nefericire, un lucru important lipsește acestei generații : un număr satisfăcător de autori de valoare. De la Ioan Bogdan Lefter ( un critic extrem de părtinitor și un eseist jalnic) la grupul de la Brașov, nimic care să te înfioreze altceva decât excelenta capacitate de a strivi orice nu e "optzeci".

Am început să scriu în 1995; sunt una dintre descoperirile lui Alex Ștefănescu, cel care, o perioadă, m-a susținut foarte mult. După o vreme atenția lui pentru persoana mea a pălit, deviind chiar în ilar (când a mimat destul de prost faptul că nu m-a recunoscut la un târg de carte). Spun asta fără a i-o reproșa ci doar ca un motiv de mirare în plus pentru mine alături de cât de mult se pot schimba oamenii și cât de superficiali pot fi uneori, indiferent de poziția lor socială sau de calitatea lor în sine. După primul volum scos la editura MIRADOR din Arad (în urma câștigării unui concurs literar - din acelea mult hulite de unii), m-am luat în serios și am început să produc cîte un volum pe an (proză sau teatru, mai nou și poezie). Un sprijin important l-am avut de la D.S. Boerescu care m-a impresariat pentru o perioadă (perioada cea mai bună, de fapt, a întregului grup '90, anii 1997-2000); el este acela, de altfel, care m-a îndrumat către teatru sugerând că aș putea obține un feedback mai important decât în proză - cred că a avut dreptate; regret ieșirea lui din literatură, pentru că a fost singurul care a încercat, iar pe alocuri chiar a reușit, să introducă în literatură noțiuni ca "agent literar", "lobby", "managementul carierei", etc.
Cât privește modelul literar, nu cred că am avut vreunul. N-am pierdut mult timp prin biblioteci și am citit doar ce am găsit acasă la părinți (deși locuiau la țară și erau de condișie modestă, cumpărau tot timpul cărți - le și citeau) și, mai târziu la bibliotecile școalare. Atât literatura cât, mai ales, teatrul le-am descoperit de unul singur, ba chiar aș putea spune că a trebuit să le inventez (tehnic vorbind) pentru că nu am o educație (organizată sau nu) elevată. Dispun, cred, de creativitate și cu asta, de condiția esențială pentru a fi scriitor.

Cea mai bună carte... Fiecare nou volum este în felul său cel mai bun; voit sau nu, el aduce cu sine o perioadă de acumulări stilistice, de trăiri, de noi experiențe trăite, eșecuri, victorii, eroziune, stress. Nu știu ce spun criticii despre mine, nu prea multe. Dacă la debut am avut o serie de critici favorabile (surprinzătoare chiar), pe parcurs numărul acestora a scăzut din două motive : am scris mai puțină proză și m-am dedicat aproape în totalitate teatrului. În plus, la ultima carte de proză (STAPÂNUL LUMII, 2002) am avut proasta inspirație de a accepta prea repede oferta editurii EX PONTO din Constanța, editură care a manageriat foarte prost difuzarea cărții (nu se găsea la vânzare nici măcar în orașul unde editura funcționează). Într-un fel, pentru mine, cartea aceea nu există, n-a apărut niciodată. Revenind la critici, nu cred că la ora aceasta există un număr suficient (și când spun suficient spun minimal) de astfel de indivizi calificați să evalueze o carte de proză. În afară de Alex Ștefănescu (care și-a extins aria de interes și spre poezie) Paul Cernat și Daniel Cristea Enache (ale cărui diagnostice le urmăresc cu plăcere), nu mai rețin pe altcineva. Desigur, indivizi practicând actul criticii or mai fi, dar mult mai puțin importanți decât multe din cărțile asupra cărora se apleacă, sau doar părtinitori. Pe de altă parte, am încetat de multă vreme să-mi mai trimit volumele revistelor literare sau criticilor de proză - văd în asta un act de umilință și oportunism. Într-o literatură sănătoasă, editura trebuie să dea dovadă de încredere de două ori : o dată tipărind cărțile și a doua oară scoțându-le la vânzare în cele mai bune condiții posibile și distribuind criticii sau mediei literare exemplare din acestea. Job-ul autorului este să scrie, în rest există (sau ar trebui să existe) mecanisme și instituții (publice sau private) de promovare și vânzare. Finalmente, sunt mult mai bucuros să aflu că cineva necunoscut a cumpărat cartea mea, a citit-o și a ajuns la o opinie - acesta este acela pe care îl caut, eu cel puțin, cititorul. În România, tot mai puțini dintre actanții literaturii conștientizează că literatura nu este pentru câțiva ci pentru public larg și foarte larg. Desfid autorii ermetici, complicați, suprastudiați sau clamând biblioteca drept sentință - cartea e o ofertă foarte clară de comunicare, o invitație la o bere , dacă vrei, și nicidecum la o slujbă religioasă.

O, dar e complicat... E prima oară când sunt întrebat așa ceva. În singurătate probabil că sunt un ins ca oricare altul; sau oricare altul în singurătate este un Ștefan Caraman; nimic în plus, nimic în minus, doar micile diferențe favorabile compensate de micile diferențe defavorabile. Am ambiții așa cum am îndoieli. Îmi pierd mult timp într-o ramură ingrată și populată de indivizi cinici și neiertători - lucrez la o bancă privată - și mă întreb în fiecare zi dacă nu cumva am devenit, la rândul meu, o bestie. Identific tot mai clar locul meu de muncă nu drept o rampă de lansare într-o iluzorie carieră de finanțist ci drept un loc de refugiu, acolo unde, asemenea unui animal de pradă, pândesc trecerea zilelor incapabil de a decide dacă trebuie să le atac și când. Iar job-ul meu mic, este la rândul lui ascuns într-o comunitate mică (și la propriu și la figurat), tot mai străină și neprimitoare pentru mine.
Altfel, îi înțeleg tot mai greu pe ceilalți și am mari dificultăți în a mă înțelege pe mine. Am tot mai puțin timp pentru persoana mea, așa cum am tot mai puțin timp pentru cei de alături... am tot mai puțin timp, iar lucrul acesta mă deprimă într-un fel, pentru că timpul ocupat (marea majoritate a lui, așadar) este, de fapt, unul pierdut, ireversibil, e parte din viața mea pe care o irosesc fără a avea puterea de a mă opune. Nu știu de ce, dar de câte ori sunt pus în situația de a vorbi despre mine, mă indispun - poate pentru că trebuie să mă gândesc la ceea ce sunt (sau am devenit) și nu îmi place ce găsesc.


Ești... fericit?

Dacă sunt fericit... Dacă soția mea m-ar întreba asta i-aș răspunde că sunt. Dacă fiica mea m-ar întreba asta, i-aș răspunde identic. Dacă mama mea, fratele meu, prietenii mei și cei care mă iubesc (puțini, foarte puțini), m-ar întreba dacă sunt fericit le-aș spune că sunt fericit. Fiecare dintre ei înseamnă ceva bun pentru mine, ceva reconfortant (presupunând că pot defini cu așa cuvinte fericirea). Am o singură problemă însă : nu știu, dar chiar nu știu ce aș răspunde dacă mi-aș adresa eu însumi această întrebare.


Un cuvânt pentru Porto Franco și volumul acesteia de interviuri de Angela Baciu.

Îi mulțumesc Angelei Baciu pentru un singur lucru : întrebându-mă pentru ea m-a întrebat pentru mine.

Interviu acordat ziarului "DUNĂREA DE JOS"
mai 2004