Ceahlăul : Stimate domnule Ştefan Caraman, în afară de faptul că scrieţi teatru şi proză, că sunteţi un dramaturg în vogă, cu ce vă ocupaţi ?

Ştefan Caraman : Lucrez la o bancă. Am terminat Academia de Studii Economice în 1992

Ceahlăul : Sunteţi un tip proaspăt. De scris, de când scrieţi ?

Ştefan Caraman : Să zicem că prima mea ieşire pe piaţă a fost cu proză în 1994, în revista Flacăra la rubrica lui Alex Ştefănescu, "Maşina de Scris". Iar în teatru am debutat în 1997.

Ceahlăul : Vi se joacă acum un spectacol la Galaţi, un altul la ODEON şi peste câteva minute va avea loc premiera de la Teatrul Tineretului cu "Santiago el Campeon." Dacă tot aţi avut succes în proză, de ce aţi ales teatrul ?

Ştefan Caraman : Am început cu proza. Am făcut parte şi mă consider - deşi nu prea sunt adeptul generaţiilor literare - ca aparţinând generaţiei '90. Primul meu text de teatru se numeşte "Zapp..." Era de fapt un fel de proză pe care am vrut-o mai avangardistă, mai specială. Şi mi s-a spus că am replică. Atunci am început să scriu teatru - chestii scurte, iar ceea ce mi-a dat încredere în mine a fost festivalul DRAMAFEST. Am trimis acolo două piese, dintre care una a fost selecţionată şi apoi jucată la Teatrul "Andrei Mureşanu" din Sfântu Gheorghe. Şi am continuat.

Ceahlăul : C.V.-ul dvs. arată că sunteţi un premiat răsfăţat. Cât de tare credeţi în premiile literare ?

Ştefan Caraman : Pentru mine, un premiu contează atâta timp cât înseamnă şi bani. Premiile care se transformă în diplome sau în articole de presă, nu mă interesează. În lumea civilizată, un premiu presupune şi o recompensă materială substanţială... Dacă cineva îţi dă bani pentru un produs cultural - pentru o carte spre exemplu - înseamnă că acel produs are o valoare. După umila mea opinie, un produs cultural este şi el un produs de piaţă.

Ceahlăul : Ştiţi cât a fost premiul Goncourt în 2002 ? Zece Euro.

Ştefan Caraman : De acord, dar ştiţi cu cât cresc vânzările după un asemenea premiu ? Dacă ai un Goncourt, aproape nici nu mai contează ce scrii. Totul se vinde automat, pentru că premiul înseamnă credibilitate. În România se poate bănui că unele premii sunt acordate pe bune, altele pe diverse interese. Pornind de la premiul UNITER pentru cea mai bună piesă şi până la Premiul Academiei Române sau premiul festivalului de poezie de la Sulina, dacă trei premii se acordă în mod corect şi alte 20 nu, credibilitatea celor trei poate fi afectată. Repet, pentru mine valoarea unui premiu este cea financiară, pentru că atunci când cineva dă bani este mult mai atent la ceea ce face.

Ceahlăul : Câte spectacole s-au jucat până acum pe textele dumneavoastră ?

Ştefan Caraman : Nu ştiu exact. Vreo opt... nu le-am numărat.

Ceahlăul : Dar le-aţi văzut pe toate, nu ?

Ştefan Caraman : Da.

Ceahlăul: V-aţi uitat la spectatori ?

Ştefan Caraman : Normal.

Ceahlăul : V-a tarat sau v-a încurajat în vreun fel reacţia spectatorilor ? În ce măsură reacţiile dvs. coincideau cu cele ale publicului ?

Ştefan Caraman : Eu scriind şi proză şi teatru, cunosc nu numai viaţa literară dar şi cea teatrală. Pentru mine, un premiu superb e constituit din aplauze. Declar cu sinceritate că îmi plac aplauzele şi nu-mi găsesc nici o vină în asta. 100 de lansări de carte, în cele mai luxoase locuri nu contează pentru mine mai mult decât un spectacol reuşit şi aplauzele unui public mulţumit. E O.K., e ca un drog.

Ceahlăul : Continuând ideea, relaţia cu critica - scuzaţi, cronicarii dramatici - vă influenţează, vă tarează, vă stimulează, vă...?

Ştefan Caraman : În România, în general, criticul de teatrul comentează, critică sau aminteşte doar de spectacol. Ca să ai o cronică de text de teatru trebuie să ai o producţie de piese de teatru, ceea ce la noi, atât la nivel valoric, cât şi numeric nu există încă într-o proporţie semnificativă. Câte piese se scriu într-un an şi câte sunt jucate ? Eu cunosc doar câţiva dramaturgi în care am încredere... Şi apoi, lucrurile depind în mare parte de locul în care se joacă spectacolul. Şi de cine îl vizionează. "Morţii şi Vii", jucată la ODEON în Bucureşti, a atras, cum era şi firesc, şi comentarii asupra textului. Comentarii favorabile. Dar, în general, cronica dramatică din reviste fixează în primul rând spectacolul. Jocul actorilor, scenografia, ideea regizorală. Comentariul asupra textului n-a devenit încă, din păcate, o practică.

Ceahlăul : Aş putea să vă citez câteva nume de cronicari, de la Ana Maria Nartti la Valentin Silvestru, care făceau o treabă gospodărească plecând, cum mi se pare şi normal, de la analiza textului.

Ştefan Caraman : Eu sunt ceva mai tânăr. Mie îmi plac cronicile în stil american. Unde apare criticul, o autoritate de nedezminţit, care spune : "spectacolul acesta e de cinci stele". Atât. Când a spus asta, el a asigurat întreaga stagiune cu spectatori. Nu trebuie să divagheze, să dea extrase din text. Dacă spune "o singură stea", eşti desfiinţat. Dacă, de pildă, încerci să justifici un spectacol într-un cotidian, cititorul întoarce rapid foaia la cursul valutar sau la violuri.

Ceahlăul: Dacă judecaţi aşa, întrebarea mea a rămas fără obiect

Ştefan Caraman : Probabil că da. Nu cred că s-a pus vreodată problema ca un critic să-l înveţe să scrie pe un autor dramatic. Dacă cineva crede asta, el se înşeală amarnic... Desigur, se pot face observaţii de care să ţii cont dar, în ultimă instanţă, este vorba de creativitatea autorului. O chestie pe care o ai sau nu o ai.

Ceahlăul : Şi relaţia cu regizorul ? Câtă libertate are să intervină în textul dvs. ?

Ştefan Caraman : Eu am avut întotdeauna o relaţie bună cu regizorul. Îmi place foarte mult să scriu piese când ştiu cine este regizorul şi ce actori le vor juca. Nu fac parte dintre autorii care ţin cu dinţii de ultima virgulă a textului. Consider că spectacolul de teatru este o muncă în echipă şi mă străduiesc să pun echipa cât mai bine în valoare, totul sub bagheta regizorului. Eu trebuie să deservesc spectacolul pentru că acesta este cel care contează, nu textul meu.

Ceahlăul : Vă simţiţi contemporan ? Cu ce autori dramatici navigaţi în aceeaşi barcă ?

Ştefan Caraman : E posibil să existe mai mulţi, dar eu îi voi cita doar pe cei îi cunosc şi cărora le-am citit textele. În primul rând ar fi Radu Macrinici, apoi Alina Nelega, Saviana Stănescu, Horia Gârbea şi un foarte tânăr student, în anul I la Ştiinţe Politice, Ştefan Peca, de loc din Târgovişte. Şi încă alţii...

Ceahlăul : Nu vă întreb nimic despre "Santiago el Campeon" pentru că am la dispoziţie cuvântul dumneavoastră adresat spectatorilor

Ştefan Caraman : Puteţi să mă întrebaţi. E un soi de dramatizare cu citate din autori foarte diferiţi ca stil şi locaţie. E prima dată când fac aşa ceva, pentru că în general toate textele mele sunt absolut originale... Prima variantă a textului a fost foarte aproape de "Bătrânul şi Marea" apoi, din acel text nu a mai rămas decât Santiago, peştele şi câteva mici citate.

Ceahlăul : Împotriva multor teorii, eu cred în greutatea artei. Cred că nimeni nu pune mâna pe pix dacă nu vrea să spună ceva...

Ştefan Caraman : Înţeleg. Pentru mine teatrul înseamnă spectacol, iar spectacolul nu există în afara publicului. De la o vreme am devenit adeptul teatrului care spune ceva, care are o poveste, un story. Să povesteşti ceva şi să o faci bine. Este un lucru care ţine, evident, de talent dar şi de o anumită tehnică sau îndemânare care se acumulează în timp

Interviu acordat ziarului Ceahlăul din Piatra Neamţ
Februarie 2003