photo de Mugur Grosu Stefan Caramandespre "Caraman"cartiinterviuriaparitii in revistecontact
    Interviuri
1998
 
     


FEBRUARIE   |   IUNIE


"Pentru mine teatrul înseamnă spectacol, iar spectacolul nu există în afara publicului"

Ștefan Caraman : Lucrez la o bancă. Am terminat Academia de Studii Economice în 1992

Ștefan Caraman : Să zicem că prima mea ieșire pe piață a fost cu proză în 1994, în revista Flacăra la rubrica lui Alex Ștefănescu, "Mașina de Scris". Iar în teatru am debutat în 1997.

Ștefan Caraman : Am început cu proza. Am făcut parte și mă consider - deși nu prea sunt adeptul generațiilor literare - ca aparținând generației '90. Primul meu text de teatru se numește "Zapp..." Era de fapt un fel de proză pe care am vrut-o mai avangardistă, mai specială. Și mi s-a spus că am replică. Atunci am început să scriu teatru - chestii scurte, iar ceea ce mi-a dat încredere în mine a fost festivalul DRAMAFEST. Am trimis acolo două piese, dintre care una a fost selecționată și apoi jucată la Teatrul "Andrei Mureșanu" din Sfântu Gheorghe. Și am continuat.

Ștefan Caraman : Pentru mine, un premiu contează atâta timp cât înseamnă și bani. Premiile care se transformă în diplome sau în articole de presă, nu mă interesează. În lumea civilizată, un premiu presupune și o recompensă materială substanțială... Dacă cineva îți dă bani pentru un produs cultural - pentru o carte spre exemplu - înseamnă că acel produs are o valoare. După umila mea opinie, un produs cultural este și el un produs de piață.

Ștefan Caraman : De acord, dar știți cu cât cresc vânzările după un asemenea premiu ? Dacă ai un Goncourt, aproape nici nu mai contează ce scrii. Totul se vinde automat, pentru că premiul înseamnă credibilitate. În România se poate bănui că unele premii sunt acordate pe bune, altele pe diverse interese. Pornind de la premiul UNITER pentru cea mai bună piesă și până la Premiul Academiei Române sau premiul festivalului de poezie de la Sulina, dacă trei premii se acordă în mod corect și alte 20 nu, credibilitatea celor trei poate fi afectată. Repet, pentru mine valoarea unui premiu este cea financiară, pentru că atunci când cineva dă bani este mult mai atent la ceea ce face.

Ștefan Caraman : Nu știu exact. Vreo opt... nu le-am numărat.

Ștefan Caraman : Da.

Ștefan Caraman : Normal.

Ștefan Caraman : Eu scriind și proză și teatru, cunosc nu numai viața literară dar și cea teatrală. Pentru mine, un premiu superb e constituit din aplauze. Declar cu sinceritate că îmi plac aplauzele și nu-mi găsesc nici o vină în asta. 100 de lansări de carte, în cele mai luxoase locuri nu contează pentru mine mai mult decât un spectacol reușit și aplauzele unui public mulțumit. E O.K., e ca un drog.

Ștefan Caraman : În România, în general, criticul de teatrul comentează, critică sau amintește doar de spectacol. Ca să ai o cronică de text de teatru trebuie să ai o producție de piese de teatru, ceea ce la noi, atât la nivel valoric, cât și numeric nu există încă într-o proporție semnificativă. Câte piese se scriu într-un an și câte sunt jucate ? Eu cunosc doar câțiva dramaturgi în care am încredere... Și apoi, lucrurile depind în mare parte de locul în care se joacă spectacolul. Și de cine îl vizionează. "Morții și Vii", jucată la ODEON în București, a atras, cum era și firesc, și comentarii asupra textului. Comentarii favorabile. Dar, în general, cronica dramatică din reviste fixează în primul rând spectacolul. Jocul actorilor, scenografia, ideea regizorală. Comentariul asupra textului n-a devenit încă, din păcate, o practică.

Ștefan Caraman : Eu sunt ceva mai tânăr. Mie îmi plac cronicile în stil american. Unde apare criticul, o autoritate de nedezmințit, care spune : "spectacolul acesta e de cinci stele". Atât. Când a spus asta, el a asigurat întreaga stagiune cu spectatori. Nu trebuie să divagheze, să dea extrase din text. Dacă spune "o singură stea", ești desființat. Dacă, de pildă, încerci să justifici un spectacol într-un cotidian, cititorul întoarce rapid foaia la cursul valutar sau la violuri.

Ștefan Caraman : Probabil că da. Nu cred că s-a pus vreodată problema ca un critic să-l învețe să scrie pe un autor dramatic. Dacă cineva crede asta, el se înșeală amarnic... Desigur, se pot face observații de care să ții cont dar, în ultimă instanță, este vorba de creativitatea autorului. O chestie pe care o ai sau nu o ai.

Ștefan Caraman : Eu am avut întotdeauna o relație bună cu regizorul. Îmi place foarte mult să scriu piese când știu cine este regizorul și ce actori le vor juca. Nu fac parte dintre autorii care țin cu dinții de ultima virgulă a textului. Consider că spectacolul de teatru este o muncă în echipă și mă străduiesc să pun echipa cât mai bine în valoare, totul sub bagheta regizorului. Eu trebuie să deservesc spectacolul pentru că acesta este cel care contează, nu textul meu.

Ștefan Caraman : E posibil să existe mai mulți, dar eu îi voi cita doar pe cei îi cunosc și cărora le-am citit textele. În primul rând ar fi Radu Macrinici, apoi Alina Nelega, Saviana Stănescu, Horia Gârbea și un foarte tânăr student, în anul I la Științe Politice, Ștefan Peca, de loc din Târgoviște. Și încă alții...

Ștefan Caraman : Puteți să mă întrebați. E un soi de dramatizare cu citate din autori foarte diferiți ca stil și locație. E prima dată când fac așa ceva, pentru că în general toate textele mele sunt absolut originale... Prima variantă a textului a fost foarte aproape de "Bătrânul și Marea" apoi, din acel text nu a mai rămas decât Santiago, peștele și câteva mici citate.

Ștefan Caraman : Înțeleg. Pentru mine teatrul înseamnă spectacol, iar spectacolul nu există în afara publicului. De la o vreme am devenit adeptul teatrului care spune ceva, care are o poveste, un story. Să povestești ceva și să o faci bine. Este un lucru care ține, evident, de talent dar și de o anumită tehnică sau îndemânare care se acumulează în timp

Interviu acordat ziarului Ceahlăul din Piatra Neamț
Februarie 2003