Stefan Caraman : Cînd vorbesti despre lucruri importante trebuie musai sa te situezi într-un context care sa le si sustina. Un scriitor important ar trebui sa apartina unei literaturi importante, iar o literatura nu poate fi importanta decât într-o competitie aidoma, una a valorilor în cazul de fata. În competitia valorilor literaturii universale (ca despre aceea vorbim) noi înca nu contam. Nu stiu exact daca din cauza unui prost marketing sau doar din cauza unei productii de calitate îndoielnica. Asadar, ca sa concluzionez, raportat la arealul nord-dobrogean sunt un monstru sacru (ce bine ca nu mi se vede rânjetul), dar raportat la emisfera nordica (macar), nici nu cred ca exist. Nu ascund ca sunt suficient de ambitios ca sa încerc sa ma nasc.

Cl. G. : Unul din volumele tale de proza a aparut într-o colectie numita '80. Te simti apartenent la vreo generatie literara ?

St. C. : Piano Man a aparut în colectia '80, pentru ca editura Paralela 45 nu avea o alta. Stilistic nu apartin acestei generatii. Daca ma simt apartenent la o generatie literara ... am calatorit mult (virtual si real) cu grupul 90-ist condus de Dan-Silviu Boerescu, probabil ca apartin acestei generatii, macar pentru faptul ca, spre deosebire de 80-isti, am fost o promotie care nu a facut caz de eticheta. Ca grup, noi nu mai contam, dar individual suntem mult mai importanti; cel putin asa cred.

Cl. G. : Una din caracteristicile textelor tale este duritatea, brutalitatea naratiunii, ca si limbajul extrem de frust. Alteori însa, în prozele si piesele tale se pot întâlni bucati pline de emotie, precum în Pe mine ma cheama Alexandra sau în Poveste Maghiara. Cum se împaca aceste doua maniere auctoriale ?

St. C. : Ar fi frumos sa-ti pot raspunde cu cuvintele mele, dar am sa-l citez pe un tânar critic din Constanta (Mircea Tuglea se numeste el) care spunea odata ca negresit sunt traversat de un autentic fior tragic; problema e, spunea tot el, când anume se întâmpla asta. Cred ca n-am raspuns la întrebare, dar îmi place ce am spus, nu mai reiau.

Cl. G. : Este dramaturgia româneasca în schimbare ? Care ar fi noua tendinta ?

St. C. : Daca te referi la partea strict legata de text, da, cred ca este o schimbare. Ea porneste de la câteva simple observatii :
a.vechii autori cu cota au început sa dispara, fie fizic (vezi Dumitru Solomon), fie esuînd în diverse ipostaze nondramatice (vezi Paul Everac);
b.s-a ridicat o promotie de autori noi, pentru prima oara dupa 1990, care începe sa înghita piata : Radu Macrinici, Alina Nelega, Teodora Herghelegiu, Radu Afrim, Stefan Peca, Gianina Carbunaru, Horia Gârbea, eu, si mai sunt;
c.deschiderea tot mai evidenta a teatrelor institutionalizate catre alte texte decât cele clasice;
d.aparitia formelor organizatorice noninstitutionalizate (companii private, asociatii, cluburi, etc.);
e.tot mai multi regizori (tineri sau mai putin tineri) dar si actori sunt atrasi de alte forme de text sau de spectacol; acestia comit o presiune asupra managementului teatral si se simte.
Cât priveste noua tendinta, nu stiu exact ce sa spun, poate doar faptul ca subiectele alese sunt mult mai legate de realitatea imediata, iar textele sunt mai violente, mai fruste. În plus, acestea au produs o alta premiera în lumea teatrului nostru – au selectat public. La teatrul scris de noi nu mai vine oricine, conceptul de turma atrasa doar de capetele de afis este contrazis.

Cl. G. : Cum se vede viata literara de la Tulcea ?

St. C. : Sunt doua notiuni care se contrazic în întrebarea ta : viata literara si Tulcea; nu prea am habar de niciuna; de altfel, în orasul nominalizat de tine, nu sunt decât un simplu calator cu interese de afaceri si matrimoniale; în rest, nu-l cunosc, nu-l simt, nu exista.

Cl. G. : Piesa ta, O poveste simpla cu posedati , montata de curând de m.chris.nedeea la Teatrul Imposibil din Cluj, pare usor deznadajduita; la final, toate personajele se sinucid. Marcheaza acest text dramatic o schimbare de viziune auctoriala ?

St. C. : Aflu cu surpriza ca în spectacolul lui nedeea personajele se sinucid; în textul meu e putin diferit, în sensul ca nu se întâmpla mare lucru la final decât faptul ca eroul principal este transformat într-un individ cu înclinatii homosexuale. Asadar nu pot raspunde aplicat la întrebarea aceasta, dar va raspunde în mod cert regizorul la întrebarile mele legate de licentele lui de spectacol.

Interviu acordat revistei Manifest/Teatrul Imposibil din Cluj, iunie 2003