photo de Mugur Grosu Stefan Caramandespre "Caraman"cartiinterviuriaparitii in revistecontact
    Interviuri
1998 2002
 
     


IUNIE   |   OCTOMBRIE


"Vreau să fiu jucat la Național!"

Ștefan Caraman : Aș nuanța puțin afirmația ta, în sensul că dramaturgia autohtonă se regăsește în preferințele regizorilor dincolo de granița dintre excepțional și comun (înspre cel de-al doilea areal). Din acest punct de vedere, lucrurile par să se miște, deși nu e totul perfect mai ales dacă ne referim la regizorii cotați, adică la aceia care găsesc prea repede bani mulți ca să monteze piese clasice.
Problemele apar cînd în relație intră și directorul de teatru (mă refer aici la teatrul instituțional, cel susținut financiar de către stat). Acesta este puțin atras de textul contemporan românesc (dar și străin), din mai multe motive : primul ar fi că autorul actual trăiește și știe foarte bine că produce un bun (textul de teatru) pe care nu îl oferă gratuit - cînd este vorba de onorarii, directorul de teatru devine brusc dezinteresat (în contrapartidă, devine brusc interesat cînd i se propune o piesă de Caragiale - să zicem - și-l plătește binișor spre regește, reținînd probabil - zic probabil pentru că lucrurile se întîmplă exact ca în fotbal, blatul e evident pentru toți dar nu poate fi dovedit - procentul său aproape normal pentru o țară ca România).
Al doilea motiv ar fi rezistența "marilor actori" în fața noului text sau a noilor teme. Acestea îl pun în dificultate pentru că de cele mai multe ori nu se mai poate manifesta ca un orator (așa cum a făcut o viață) și ar pierde; iar directorul de teatru nu poate fi insensibil la cerințele celor pe care îi conduce.
În al treilea rînd e chiar calitatea textului dramatic. Este adevărat, se scrie mult teatru în România dar calitatea textelor este, de multe ori, detestabilă. Neavînd șansa, posibilitatea sau măcar curiozitatea de a umbla prin culise, ori prin diverse workshop-uri dramatice, mulți dramaturgi ratează contactul cu esența textului pentru scenă și eșuează în op-uri imposibil de susținut live. Ca să nu mai spun că puțini știu faptul că teatrul este, finalmente, o dogmă și că are niște reguli ce trebuie cunoscute, inclusiv sau mai ales cînd te pregătești să le încalci.
În al patrulea rînd, calitatea umana și intelectuală a managerului de teatru; este foarte vizibilă dacă privești cum unele teatre au programe și direcții coerente (și care nu ocolesc textul dramatic actual) - vezi teatrele : Odeon din București, Andrei Mureșanu din Sfîntu Gheorghe, Ariel, din Târgu Mureș, iar altele, adică restul, nu.

Ș.C. : În condițiile în care încep să se înmulțească producțiile private (și care mizează, în marea lor majoritate, pe textul nou) singurul motiv pentru care o piesă ar rămîne nejucată ar fi acela că a ieșit o piesă proastă. Desigur, aceasta nu înseamnă că toate textele noi care au șansa de a fi montate ajung succese de casă. Sunt multe variabile care pot concura la un succes sau la un eșec.
Pe de altă parte cred că și critica noastră este încă reticentă la noul text. Chiar și criticii atrași de nou, performează cu greu pe tema aceasta acolo unde li se oferă spațiu de conversație. În afară de Victor Scoradeț, Anca Rotescu, Doru Mareș ori Gabriela Riegler, cu greu mai poți depista un critic interesat, în mod programatic evident, de ceea ce se întîmplă nou. Faptul că școala românească de teatru produce "specialiști" cu gusturi gata preparate, ar fi un motiv. Altfel, nu-mi explic rezervele, că par oameni inteligenți.

Ș.C. : Știi ce e cu adevărat important ? Dacă pînă mai ieri intrarea lui pe piață era un pod prea îndepărtat, acum poate privi lucrurile de pe poziția dualității (ceva mai convenabile) șansă/neșansă. În 2002 cred că, dacă scrii bine și ai ceva șansă, ajungi finalmente să fii jucat - fie într-o companie privată, fie pe o scenă instituționalizată (ceea ce contează mai puțin pînă la urmă). Nu e încă un context optimist (nu vreau să fiu înțeles greșit), dar se arată cîteva semnale.

Ș.C. : Sunt mulțumit și nu sunt mulțumit. Sunt mulțumit pentru că în ultimii ani piesele mele au început să fie montate; este drept, cea mai mare parte a lor s-au jucat în "underground", n-au ajuns atît de sus încît să fie vizibile. Apoi, am avut cîteva oportunități pe care doar le-aș enumera : Festivalul DRAMAFEST, editura EX PONTO, Teatrul Andrei Mureșanu, Teatrul Odeon.
Am avut, de asemenea, șansa să întîlnesc cîțiva regizori interesați de textele mele (și nu doar la modul declarativ), precum : Szabo K. Istvan, Camelia Hâncu, Ana Mărgineanu, Horațiu Mihaiu, Gavriil Pinte, Teodor Smeu Stermin, Cristian T. Popescu, Cristian Nedea…
Nu sunt mulțumit pentru că : sunt un individ ambițios, vreau mai mult, vreau să fiu jucat la Național (dar să și scriu la un standard la care să pot pretinde aceasta), vreau cronici favorabile, vreau bani, vreau să am succes; deși puțini recunosc, toți vor același lucru, ceea ce e normal.

Ș.C. : Nu sunt funcționar public. Lucrez într-o bancă privată și simt zilnic pe pielea mea mierea și veninul capitalismului. Dar cred că aceste două posturi se împacă, sau măcar nu se află în conflict… La bancă îmi joc rolul de iluzoriu intermediar în drumul unora spre îmbogățire, acasă exersez iluzia că aș fi un scriitor/dramaturg important. Mă gîndesc uneori că tot ce fac are pînă la urmă o finalitate incertă, că nu fac altceva decît să mestec (plictisit sau excitat) felii de timp dintr-o bucată pe care am cumpărat-o la suprapreț…

Interviu acordat Cristinei Tudor, în ANTRACT, nr. 3, octombrie 2002