Cristina Tudor : Dramaturgia autohtonă nu se regăseşte pe listele de preferinţe ale regizorilor sau directorilor de teatre, decît cu foarte mici excepţii. De ce?

Ştefan Caraman : Aş nuanţa puţin afirmaţia ta, în sensul că dramaturgia autohtonă se regăseşte în preferinţele regizorilor dincolo de graniţa dintre excepţional şi comun (înspre cel de-al doilea areal). Din acest punct de vedere, lucrurile par să se mişte, deşi nu e totul perfect mai ales dacă ne referim la regizorii cotaţi, adică la aceia care găsesc prea repede bani mulţi ca să monteze piese clasice.
Problemele apar cînd în relaţie intră şi directorul de teatru (mă refer aici la teatrul instituţional, cel susţinut financiar de către stat). Acesta este puţin atras de textul contemporan românesc (dar şi străin), din mai multe motive : primul ar fi că autorul actual trăieşte şi ştie foarte bine că produce un bun (textul de teatru) pe care nu îl oferă gratuit - cînd este vorba de onorarii, directorul de teatru devine brusc dezinteresat (în contrapartidă, devine brusc interesat cînd i se propune o piesă de Caragiale - să zicem - şi-l plăteşte binişor spre regeşte, reţinînd probabil - zic probabil pentru că lucrurile se întîmplă exact ca în fotbal, blatul e evident pentru toţi dar nu poate fi dovedit - procentul său aproape normal pentru o ţară ca România).
Al doilea motiv ar fi rezistenţa "marilor actori" în faţa noului text sau a noilor teme. Acestea îl pun în dificultate pentru că de cele mai multe ori nu se mai poate manifesta ca un orator (aşa cum a făcut o viaţă) şi ar pierde; iar directorul de teatru nu poate fi insensibil la cerinţele celor pe care îi conduce.
În al treilea rînd e chiar calitatea textului dramatic. Este adevărat, se scrie mult teatru în România dar calitatea textelor este, de multe ori, detestabilă. Neavînd şansa, posibilitatea sau măcar curiozitatea de a umbla prin culise, ori prin diverse workshop-uri dramatice, mulţi dramaturgi ratează contactul cu esenţa textului pentru scenă şi eşuează în op-uri imposibil de susţinut live. Ca să nu mai spun că puţini ştiu faptul că teatrul este, finalmente, o dogmă şi că are nişte reguli ce trebuie cunoscute, inclusiv sau mai ales cînd te pregăteşti să le încalci.
În al patrulea rînd, calitatea umana şi intelectuală a managerului de teatru; este foarte vizibilă dacă priveşti cum unele teatre au programe şi direcţii coerente (şi care nu ocolesc textul dramatic actual) - vezi teatrele : Odeon din Bucureşti, Andrei Mureşanu din Sfîntu Gheorghe, Ariel, din Târgu Mureş, iar altele, adică restul, nu.

C.T. : Asta înseamnă că, în mare măsură, piesele româneşti vor rămîne nejucate.

Ş.C. : În condiţiile în care încep să se înmulţească producţiile private (şi care mizează, în marea lor majoritate, pe textul nou) singurul motiv pentru care o piesă ar rămîne nejucată ar fi acela că a ieşit o piesă proastă. Desigur, aceasta nu înseamnă că toate textele noi care au şansa de a fi montate ajung succese de casă. Sunt multe variabile care pot concura la un succes sau la un eşec.
Pe de altă parte cred că şi critica noastră este încă reticentă la noul text. Chiar şi criticii atraşi de nou, performează cu greu pe tema aceasta acolo unde li se oferă spaţiu de conversaţie. În afară de Victor Scoradeţ, Anca Rotescu, Doru Mareş ori Gabriela Riegler, cu greu mai poţi depista un critic interesat, în mod programatic evident, de ceea ce se întîmplă nou. Faptul că şcoala românească de teatru produce "specialişti" cu gusturi gata preparate, ar fi un motiv. Altfel, nu-mi explic rezervele, că par oameni inteligenţi.

C.T. : Despre condiţia dramaturgului român ce-mi poţi spune ?

Ş.C. : Ştii ce e cu adevărat important ? Dacă pînă mai ieri intrarea lui pe piaţă era un pod prea îndepărtat, acum poate privi lucrurile de pe poziţia dualităţii (ceva mai convenabile) şansă/neşansă. În 2002 cred că, dacă scrii bine şi ai ceva şansă, ajungi finalmente să fii jucat - fie într-o companie privată, fie pe o scenă instituţionalizată (ceea ce contează mai puţin pînă la urmă). Nu e încă un context optimist (nu vreau să fiu înţeles greşit), dar se arată cîteva semnale.

C.T. : Eşti un dramaturg mulţumit ?

Ş.C. : Sunt mulţumit şi nu sunt mulţumit. Sunt mulţumit pentru că în ultimii ani piesele mele au început să fie montate; este drept, cea mai mare parte a lor s-au jucat în "underground", n-au ajuns atît de sus încît să fie vizibile. Apoi, am avut cîteva oportunităţi pe care doar le-aş enumera : Festivalul DRAMAFEST, editura EX PONTO, Teatrul Andrei Mureşanu, Teatrul Odeon.
Am avut, de asemenea, şansa să întîlnesc cîţiva regizori interesaţi de textele mele (şi nu doar la modul declarativ), precum : Szabo K. Istvan, Camelia Hâncu, Ana Mărgineanu, Horaţiu Mihaiu, Gavriil Pinte, Teodor Smeu Stermin, Cristian T. Popescu, Cristian Nedea…
Nu sunt mulţumit pentru că : sunt un individ ambiţios, vreau mai mult, vreau să fiu jucat la Naţional (dar să şi scriu la un standard la care să pot pretinde aceasta), vreau cronici favorabile, vreau bani, vreau să am succes; deşi puţini recunosc, toţi vor acelaşi lucru, ceea ce e normal.

C.T. : Cum se împacă statutul de funcţionar public cu cel de autor dramatic ?

Ş.C. : Nu sunt funcţionar public. Lucrez într-o bancă privată şi simt zilnic pe pielea mea mierea şi veninul capitalismului. Dar cred că aceste două posturi se împacă, sau măcar nu se află în conflict… La bancă îmi joc rolul de iluzoriu intermediar în drumul unora spre îmbogăţire, acasă exersez iluzia că aş fi un scriitor/dramaturg important. Mă gîndesc uneori că tot ce fac are pînă la urmă o finalitate incertă, că nu fac altceva decît să mestec (plictisit sau excitat) felii de timp dintr-o bucată pe care am cumpărat-o la suprapreţ…

Interviu acordat Cristinei Tudor, în ANTRACT, nr. 3, octombrie 2002