photo de Mugur Grosu Stefan Caramandespre "Caraman"cartiinterviuriaparitii in revistecontact
    Interviuri
1998 2001
 
     


1. Stimate domnule Ștefan Caraman, dumneata ești un scriitor care te desparți, iată, doar la 33 de ani de secolul XX. Fiindcă un personaj care îți împrumută numele în Piano Man se plînge că a obosit să mai trăiască, te-aș întreba ce fel de oboseală lași în urmă în secolul "defunct", ce "medicament pentru supraviețuire" iei cu dumneata în secolul care urmează ?

Aș începe cu o rectificare - personajul din PIANO MAN nu se plînge că a obosit să trăiască ci că a obosit să moară. De fapt, întregul text este o revoltă împotriva morții, sau cam așa ceva. Acum, revenind la prima parte a întrebării dumneavoastră, v-aș răspunde tot printr-o interogație - ce înseamnă "la doar 33 de ani ?" Sînt atît de tînăr ? Iar dacă sînt tînăr, de unde oboseală ? Am să recurg la unele reflecții ale lui Gombrowicz, pentru care tinerețea ( cea fizică cel puțin) este un sălaș perfect al inferiorității, al improvizației și al consumului generos și inutil. Credeți-mă, domnule Ghilimescu, este posibil să mai păstrez în ființa mea anumite zdrențe luxuriante (mai ales în ceea ce privește, să zicem, travaliul sexual, lucru cu care nu mă laud pentru că nu mi l-am comandat ci pur și simplu pentru că încă mi se mai permite să-l exploatez) dar, în ceea ce privește generozitatea și improvizația, jocul de-a propria mea existență, acestea nu-mi mai sînt accesibile. Sînt, așadar, un individ matur, traversat des și temeinic de crize, cu privirile aruncate tot mai des în urmă, adunînd în portbagajul existențial tot mai multe concluzii. În sfîrșit, se poate spune că resimt o anumită oboseală.
În ceea ce privește faptul că, din întîmplare, mă aflu printre aceia care trec dintr-un secol în altul, acesta mă lasă rece. Pentru mine timpul are o altă curgere sau, cel puțin, așa îmi închipui . Oricum, privind în jur, rar am ocazia să fac o distincție clară între vremurile care m-au surprins în viață și cele care nu m-au ocolit precum, să zicem, Neoliticul timpuriu. Port în mine aceleași senzații pe care le-au simțit și locuitorii perioadei evocate : am mirosit cam aceleași flori, am iubit același format de femeie, ne-am păcălit cu aceiași Dumnezei, nu simt în mine nimic nou, nimic care să-mi confere o oarecare originalitate (lucru pe care îl pretind), așadar, așa cum spunea și V. Havel într-un interviu, într-adevăr, există puține motive pentru a trăi. și cu toate acestea trăiesc, în virtutea unei inerții probabil atît de consistente încît nebuniei pe care o simt uneori atît de aproape îi este (încă) imposibil să mă aibă. Acesta o fi medicamentul pentru supraviețuire. Dacă nu cumva mă înșel.

Eu cred că un scriitor (și nu numai) care ar declara că viața lui e lipsită de însemnătate ar spune un mare adevăr. Pentru că așa este. Las la o parte cazurile extreme și nu atît de rare ale scriitorilor care au sfîrșit sinucigîndu-se, demonstrînd ceea ce trebuia demonstrat. Evident, afirmația mea comportă niște argumente, pe mai multe paliere. Am să aleg doar unul. Societatea modernă sau post modernă mai degrabă, este cea care, poate pentru prima dată în istorie, pune individul în prim planul ei și aceasta - atenție ! - nu în sensul unei individualizări din grup, printr-o manevră de ordin electoral, sangvinic ori de altă categorie respectînd anumite reguli, ci în sensul atomizării grupului însuși, al divizării lui în indivizi și interese divergente, al transferului responsabilității din contextul mediu consimțit în acela al liberului arbitru, al puterii impersonale care nu mai ține de individualitate ci de căderea ei în derizoriu, în starea ei cea mai primară, egoistă.. S-a dus vremea maselor ridicate în virtutea unei idei ori a unui simplu interes, vremea claselor, a utopiilor; solidaritatea a devenit un lux și va dispare în neant - democrația egalizează, nu ? Revoluțiile au dispărut pentru că a dispărut ideea de opresiune, totul se reduce la o reglare de conturi între diverse grupuri conduse de lideri incerți. Ca să nu mai vorbesc de manipularea massei, cea mai extinsă și monstruoasă din întreaga istorie - individul a devenit doar un mic angrenaj lipsit de libertate, un depozitar de adevăruri sparte, adică o victimă a propriului ego, acel ego care, de fapt, nu îi mai aparține? Cam complicat, nu ? Personal cred că istoria s-a sfîrșit. Poate puțin cam brusc, așa cum tot atît de brusc intrăm într-o altă paradigmă, bazată pe o filosofie a vieții fără un scop explicit, a înlocuirii tiraniei adevărului cu democrația aparențelor; istoria societății este acum istoria individului, individ care contează doar în strictul interval de timp dintre data nașterii și data morții, nimic din pedigree, nimic înainte și nimic după; aș numi epoca pe care ne pregătim să o penetrăm foarte curînd - epoca curriculum vitae. În orice caz nu cred că omul, ca ființă biologică, va dispare; ba chiar cred că abia acum va deveni un obiect mai interesant de studiu. Evident, nu-l va cerceta nimeni.
Sînt de acord că viața nu este un fapt secundar. Ci unul terțiar. Priviți în jur, cîți mai dau vreun șfanț pe viața lor - habar nu au că o posedă și de ce. Ei nu se mai întreabă. Confuzia este totală și pare că starea asta de spirit convine tuturor.
Sînt, sau cel puțin mă consider, un om al timpului. Așadar, port după mine propriul drapel, încerc să adun în juru-mi cît mai mulți și devotați adepți, duc propriile mele lupte, îmi ridic propria istorie, o istorie neștiută care se va sfîrși odată cu mine. și știți ce e cu adevărat tragic în toată istoria asta ? Faptul că știu că gestionez o întreprindere inutilă, lipsită de sens și de însemnătate. E nasol, pe bune?


3. Să fie mai importantă viața trăită în scris decît viața- viață ? Din acest punct de vedere poate fi un scriitor provincial, periferic ?

Cert este că între cele două există unele diferențe. În scris viața e o sferă cu un volum ceva mai mare pentru că, în plus, conține o seamă de potențialități, lucruri care s-ar fi putut întîmpla dar nu s-au întîmplat, amintiri ale unor evenimente inexistente în realitatea imediată dar cu care ființa pare a se fi intersectat odată. Revenind, sînt tentat să dau un răspuns tranșant - lucru care nu-mi prea stă în obișnuință - și anume că viața în scris este, cel puțin pentru mine, mult mai importantă. Numai dacă luați în calcul faptul că zilnic, prin natura profesiei care îmi asigură locul în social dar și în biologic, pierd opt ore facînd în principiu același lucru; opt ore în care îmi omor cu bunăștință creativitatea, latura mea cea mai pur umană, uneori cred că și sufletul. Deci opt ore. Apoi încă cel puțin două ore zilnic pierzînd lupta cu tentația efemerului, a nimicului, aceasta însumînd orele petrecute în fața televizorului, în fața ziarelor, interesîndu-mă de mersul lumii în cea mai superficială și anostă față a ei. Adăugați, în sfîrșit, orele de somn, puține e drept (în jur de șase pe noapte) și veți vedea cît de puțin importantă este viața viață pentru unul căruia i-a fost dată șansa (sau neșansa) să vadă, să-i pese.
În timpul care îmi mai rămîne, foarte puțin, încerc să-mi construiesc propria lume, atelierul meu cu ferestrele închise, locul în care mă desfășor în toată splendoarea existenței mele. și vă asigur că acolo sînt propriul meu stăpîn și propriul meu sclav, munca mea este tiranică, trag de mine cu toate forțele, mă exploatez fără milă. Este foarte greu sa ridici o lume, este imposibil. Sub mîinile și privirile tale capătă contur obiecte și ființe, încep să se miște, să relaționeze, devin conștiente de propria lor putere și termină cu a te nega. Pentru că lumea mea este un amestec de adorație și respingere, un butoi cu pulbere în care ura și iubirea riscă să detoneze la fiecare pas pe care îl fac. Astfel, existența mea însăși, este pusă la îndoială și, continuînd pe o logică minimală, este chiar în pericol. Lucrurile cu adevărat importante din viața unui om sînt doar acelea care îl neagă, îl incită. Am un soi de părere de rău (și nu știu de ce ) cînd trebuie să afirm că "viața viață" nu-mi pune mari probleme, dimpotrivă devine din ce în ce mai plictisitoare.
În ceea ce privește a doua parte a întrebării am un răspuns le fel de ferm - din punctul de vedere enunțat, scriitorul nu poate, nu are cum să fie periferic.




4. Cînd și în ce fel s-a întîlnit Ștefan Caraman cu scrisul ? Cum ai contractat, ca să zic așa, maladia asta ? La ce îți folosește ?


De cîte ori sînt întrebat despre debutul meu literar mă surprind dînd răspunsuri din ce în ce mai largi, mai documentate, de parcă aș povesti un basm - știți cum e; întotdeauna mai apare un personaj, un gest, o întîmplare, numai ca atît curiosul dar mai ales povestitorul să nu se plictisească. De data aceasta am să încerc un răspuns mai special, numind niște oameni, locuri, obiecte care, împreună, au contribuit la întîlnirea mea cu scrisul : Tata, armata, revista ROCKER, 1989, soția mea, formația YES, Alex Ștefănescu, cîteva concursuri literare interjudețene, cred că și eu. În ceea ce privește partea a treia a întrebării mă văd pus într-o dilemă. Pentru că îmi pun mai mereu aceasta întrebare dar niciodată nu reușesc să-mi ofer un răspuns confortabil. Chiar, la ce îmi folosește ? Bani ? Să fim serioși. Faimă ? Cine să mă recunoască ? Și de ce ? Și cîți ? Și pentru cîtă vreme ? Ego ? Să zicem, dar cu mari rezerve. Cură ? Mai degrabă, dar cu rezerva nocivității efectelor secundare, v-am detaliat imediat mai sus. Mișto întrebare, la ce bun să scrii ?


5. Stilul crud (atroce aș zice) al manierei dumitale de a scrie trădează, în viziunea mea cinismul unui mare lucid. Să fie cinismul pielea de sagri în care creatorul înfruntă obligatoriu fața leproasă a mundanului ?

Mi se pare o întrebare la care ați răspuns chiar dumneavoastră. Aș adăuga doar faptul că sub pielea de sagri, dar la o adîncime ceva mai mare se ascunde o monstruoasă menajerie plină cu complexe. Pentru cititor, apariția autorului într-o postură aducînd mai degrabă a statuie a eroului necunoscut (sau cunoscut parțial) poate fi înșelătoare, adevărata față nefiind decît o jalnică imagine ivită din groază, să zicem. Lumea este condusă de fricoși - ce spuneți de afirmația aceasta ?


Am să încep prin a vă spune că ruptura de care vorbiți există și o resimt dureros. Ca scriitor, postură în care se prezumă că ieși cu pieptul înainte, că numești lucruri pe care majoritatea ezită pînă să le și gîndească, că manipulezi termeni ori idei uneori considerate subversive, toate acestea te expun ceva mai mult nu numai în fața celuilalt dar și în oglindă. Știți foarte bine asta, nu cred că nu ați trecut măcar odată prin focul luptei cu ego-ul propriu, cu propria dumneavoastră imagine despre sine care, nu odată, se deosebea flagrant de ceea ce se afla înăuntru în realitate. Așadar aș augumenta întrebarea dumneavoastră : ruptura dintre a fi cum vrem să fim și a fi cum sîntem, pe de o parte și abia apoi, ruptura dintre a fi cum vrem să fim și a fi în percepția celuilalt. Cele două lupte nu se poartă în mod distinct una față de cealaltă, nu este posibil. Fiecare victorie sau înfrîngere dintr-una decide rezultatul luptelor din cealaltă; fiecare înclinare a balanței produce efecte și dincolo; ca să nu mai spun că habar nu am - presupunînd că o parte din mine este atît de imparțială încît își permite să stea cocoțată în tribune și să judece, doar să judece - habar nu am, deci, cu cine mi-ar conveni să țin, de a cui victorie să mă bucur și de a cui înfrîngere să mă întristez. Este aproape o nebunie tot ce se întîmplă în fiecare secundă a existenței mele, ajunge numai să-mi concentrez atenția pe fiecare gest, pe fiecare cuvînt pe care îl comit pe fiecare gînd, acțiune și așa mai departe și nesiguranța mea capătă accente monstruoase. Uneori mă surprind gîndindu-mă cum reușesc să înaintez în mers fără ca rațiunea mea să nu intervină; sau cum respir fără să-mi comand asta. Știți ce se întîmplă atunci ? Capăt aproape instantaneu dificultăți în mers sau în respirație; de parcă cineva acolo înăuntru (sau afară) îmi interzice accesul. Și nu o face silențios, dimpotrivă mă amenință. Înțelegeți ce vreau să spun ? Eu sînt cel care produce ruptura, factorul disturbator, entropic dacă vreți. Fiecare mișcare a mea materializează o mulțime de potențialități atît în mine cît și în ceilalți. Sînt o mașină hrănindu-se cu reacții, un perpetuum mobile alimentat cu propria sa existență dar și cu existențele celorlalți.


E un calup de întrebări interesant și am să încerc să răspund la fel de interesant, pe rînd. Vorbeam mai devreme despre faptul că uneori simt că port în spate întreaga experiență umană, că fiecare genă a mea este un soi de bibliotecă în care s-au înghesuit toate experiențele, toate întîmplările și senzațiile fiecărui om ce a trăit pe planeta aceasta, că lucrul acesta îmi conferă o anumită stare de oboseală, chiar acum cînd abia am împlinit 33 de ani. Așadar, într-o asemenea cheie, mi-e greu să spun tema autenticității cui dezvolt eu în cărțile mele, sau dacă aș face-o în favoarea vreunui ego, personal ori de aiurea; simt că aș rezolva pseudodilema doar pe jumătate. Cît sînt eu și cît sînt celălalt, aceasta este de fapt adevărata problemă. Nu mi-am recitit de multă vreme cărțile, dar mi-ar place ca, făcînd-o într-o zi, să descopăr că în realitate aceasta m-am întrebat tot timpul. Fără să descopăr un răspuns definitiv. În general mi-e frică de răpunsurile definitive - devin niște închisori ale sufletului.
Mă mai întrebați dacă scrisul frumos deformează sensul autenticității. Nu, nu cred. Pentru că scrisul - fie el urît sau frumos - este, înainte de toate, o problemă de stil, iar stilul este o consecință a autenticității și nu invers. Prin urmare putem fi autentici doar fiind autentici, celelalte vin de la sine. Iar în ceea ce privește cantitatea de autentic pe care și-o permite un autor, asta este o problemă care îl privește personal deși, cred eu, ar trebui să o aibă mereu în vedere dacă ține morțiș să rămînă artist (nu neapărat cu patalama). Eu nu pot răspunde decît pentru mine și am să vă spun că încerc să fiu autentic 100% . și numai în scris.


Să zicem Ștefan Caraman.
Mi-ar fi plăcut să las răspunsul așa și nu cred că trebuie să ascundem cititorilor că, într-o primă formă, acesta era în totalitate. Dar s-ar putea să aveți dreptate, domnule Ghilimescu, atunci cînd spuneți că fiind laconic risc să nu explic nimic sau, în sfîrșit, să nu se înțeleagă nimic. Așadar am să detaliez. De ce eu însumi o definiție a ratării. Pentru că, asemenea oricărui om normal, mi-am fixat în viață niște ținte, niște idealuri dacă vreți. În viziunea mea idealurile sînt niște proiecții foarte precise și concrete ale unui traseu existențial pe care, la un moment dat, ți-a fost permis să-l urmezi, dintr-o ofertă înspre a cărei consistență mă feresc să divaghez acum. Vreau să spun că, într-o oarecare măsură, poți decide pentru tine, există această șansă, cu toate riscurile care derivă din faptul că aceasta se întîmplă în timpul vîrstei a-I-a, în tinerețe, atunci cînd nu ai nici un termen de comparație, nici o certitudine (poate tocmai de aceea alegerea are o altă semnificație, un farmec aparte). Revenind la persoana mea și la idealurile mele, încep să cred (deși încă mă mai amăgesc că este prea devreme) că am ratat. De pildă, una din obsesiile mele în urmă cu 4-5 ani (știți cît de aproape sînt cîteodată obsesiile de idealuri ? chiar se confundă) era aceea de a părăsi Tulcea. Cu orice preț. Eram convins că pot face mai mult, că mă pot împlini atît ca autor cît și ca specialist în finanțe (ba chiar și ca om) părăsind un tîrg uitat de vremuri, rătăcit la confluiența dintre civilizație și barbarism. N-am reușit, deși am avut cîteva tentative disperate. Am rămas la Tulcea, continui să exist, scriu, muncesc, merg la cîte un pescuit, recurg la tot felul de subterfugii ca să mă amăgesc că și aici îmi pot împlini niște visuri. Dar nimic nu mai are același farmec ca înainte de a-mi proiecta acea țintă - părăsirea Tulcei. Simt cum mă macin, cum mă irosesc, departe de traseele oportunităților (de care țin cont, sînt un om al vremii totuși), de locurile în care puteam exploda așa cum mi-am închipuit la un moment dat.
TREI STARTURI RATATE este un compendiu al acelor ani. Veți spune că tensiunea aceea a făcut posibilă apariția unei cărți, dar pe mine asta nu mă încălzește cu nimic. Groapa comună a idealurilor mele se umple cu sîrg

Relația mea cu instituția criticii este, în acest moment, în situația acelei prostituate care își coase himenul în vederea nopții nunții. Adică cronicile comise la adresa cărților mele au scăzut numeric cu fiecare carte. Astfel, dacă la primul volum (și primele proze), s-au simțit interesați să scrie : Alex Ștefănescu, George Chirilă, Radu Țeposu, Dan Silviu Boerescu, Vasile Dan, Dan Perșa, Florin Bănescu, Constantin Dram și Gheorhe Mocuța, la următoarele numărul lor a scăzut dramatic deși cred că fiecare nou volum al meu a fost mai bun decît precedentul. Aceasta este relația mea cu instituția criticii - mă tem că am dat banii degeaba la ginecolog.
Dacă avem critici? păi, avem numai critici. Nicolae Manolescu este critic, deși recunoaște singur că nu a mai citit o carte a unui autor contemporan de mai bine de 10 ani (cu excepțiile bazate nu pe metodă ci pe simpatii trecute). Gheorghe Grigurcu umple săptămînal zeci de pagini de texte critice într-un efort aproape ilar și fără nici un efect. și cîți corifei cărora le-a cam căzut oglinda din baie. Am fost poate puțin acid, iar înțepătura nedreaptă. Cunosc desigur critici care, cel puțin în viziunea mea, și-au atins scopul, acela de a pregăti și întreține interesul pentru carte atît de partea celui care o cumpără cît și a aceluia care o mai și scrie. Aș fi nedrept să nu îi amintesc pe Alex Ștefănescu (al cărui elan în a căuta prin underground-ul literaturii noastre văd că s-a mai domolit) și pe Dan Silviu Boerescu ( regele actualmente cam gol al femeilor române).
Ați mai întrebat ce așteaptă un tînăr autor de la critică. Habar nu am. Sînt plăcut surprins cînd găsesc cîte o cronică ce mă vizează, dar îmi trece foarte repede. Pentru că nu îmi ajută la nimic. Editura nu suplimentează tirajul, numărul celor care îmi cumpără cărțile nu crește, revista literară rămîne în chioșc pînă este retrasă. Prefer sistemul nord american în care simpla alăturare a cîtorva stele în dreptul volumului meu, îl face vandabil. Dar aici vorbim deja de sistem, iar la noi nu s-a inventat încă.
În sfîrșit, unde m-a prins critica. Cred că cel mai aproape în a mă defini a fost regretatul Țeposu, într-o prezentare mititică din Cuvîntul. Nu am să o reproduc. La ce bun ?

Faceți ce faceți și mă atrageți pe teritoriul discuțiilor teoretice, chestie care nu-mi convine din cauză că o consider ușor inutilă. Credeți că, dacă un volum este bun, dacă odată deschis nu te mai lasă liber, dacă te face să îți pui întrebări, sau să nu îl uiți sau, în sfîrșit, să-l recomanzi și altuia ca propriu limbaj de comunicare a unor lucruri altfel imposibil de cuantificat și livrat, credeți așadar că mai contează ce format și-a ales autorul ? Chiar formatul poeziei dumneavoastră poate cădea sub incidența unei mari îndoieli deși este, finalmente, poezie. De la Beckett încoace e riscant să mai denumești un text ceva mai consistent roman ori antiroman. Totuși, mi se pare foarte nimerită noțiunea de text. Cît privește piersica, în romanele erotice se alătură adeseori imaginea acestui fruct cu cea a sexului femeii, ceea ce nu împiedică piersica să rămînă piersică și sexul femeii sexul femeii. Cel puțin așa cred.


11. Domnule Ștefan Caraman, eu am înțeles din cărțile dumitale că fără "tata Freud" nu se poate. Fără el și fără "fantasmele copilăriei" ! Ce părere ai ? Am ajuns măcar din punctul ăsta de vedere să fim sincroni/post sincroni (mai știu eu!) cu literatura care se scrie astăzi în lume ?

Eu cred că se poate și fără tata Freud, el doar a dat nume unor lucruri pe care le știau pînă și dinozaurii (presupun?). Într-adevăr, în cărțile mele calc cu putere pedala visceralului, dar mă străduiesc să păcălesc cititorii că ceea ce fac este doar literatură. Încerc să mă păcălesc pînă și pe mine. Am auzit că, pe alocuri, chiar am reușit.
Iar sincronismul cu alte literaturi, ori cu teme actuale din alte locuri ale lumii este o chestiune pe care nu pot să o comentez. Există, probabil, un standard, un nivel valoric, o anumită tematică, o paletă de stiluri acceptate de piață, etc., care să definească starea literaturii mondiale, să ofere un model la care să ne putem raporta. Dar asta numai în cazul unei medii în care, personal, nu m-aș vedea încadrat. La urma urmei autori precum Kundera, Bartis Attila (un scriitor maghiar excelent), Buzzati, Nootemboom, "sună" destul de "etno", nimic global, european, sau mai știu eu cum. Realitatea este că scriitorii români nu ar avea probleme cu tematica, stilul, ori chiar cu promo-ul textelor lor în Europa ori în lume (vă mirați nu-i așa ?). Au însă o altă problemă - scriu prost. Să fim serioși, autorii importanți de la noi (Breban, Țepeneag, Goma, Buzura) abia dacă și-ar găsi un loc prin diviziile B sau C ale literaturii europene. Straturile ființei prin care se bălăcesc în căutarea grației sînt situate la nivele superficiale, minore. Unde mai pui că, tehnic, sînt obligați să suporte fițele senatorilor de drept (la propriu și la figurat) ori a diferitelor instanțe la bara cărora cam latră cîinii din preajma Casei Vernescu.


12. Spune-mi, îți scrii cărțile direct pe calculator ? Care sînt avantajele acestui "dialog" ? Cum te consiliază 'mnealui ? Ce se întîmplă ?

Da, îmi scriu textele la calculator. Fac asta de circa trei ani și nu-mi displace defel. Avantajele? În primul rînd caracterele literelor sînt mai lizibile decît cele pe care le produc eu însumi. Apoi, viteza mai mare de depunere a rîndurilor. Sînt fraze pe care apuc să le scriu înainte de a le uita. Calitatea print-urilor, posibilitatea de a trimite textele prin e-mail, etc. iată alte cîteva avantaje. În sfîrșit, per total, costul muncii mele este mult mai mic. Un scriitor care nu ține la banii lui nu e sănătos (nu că nu ar s-ar găsi exemple?).
Finalmente, cred că în Europa anului 2000 (continui să cred că aici ne aflăm și noi) este oarecum deplasat să îți mai pui problema utilizării calculatorului, chiar și dacă ne limităm la literatură (sau mai ales din cauza aceasta). În ceea ce mă privește, această mașinărie a intrat natural în viața mea (mai exact acum trei ani) și de atunci mă întreb de ce nu s-a întîmplat mai devreme, sau de ce nu au și ceilalți aceeași revelație. Cu riscul de a-mi supăra colegii de serviciu, am să vă mărturisesc domnule Ghilimescu faptul că unii dintre aceștia nu numai că nu au învățat încă să-l utilizeze la capacitatea minimă cerută de rigorile locului de muncă pe care îl ocupă (mult mai bun decît al altora) dar manifestă o aversiune evidentă față de prezența lui prin preajmă. E de-a dreptul hilar dacă nu trist, să vezi oameni la 30 și ceva de ani (așadar oameni tineri) fixîndu-și privirile pe monitor și întrebîndu-se ce dracului să îi facă, numai să nu îi mai chinuie atît.
Scriitorul, ca să revin, este primul, după părerea mea, care trebuie să se racordeze vremurilor, este o condiție minimală (las deoparte vizionarismul lui sau mai știu ce alte calități atribuite în general de profani). Autorul occidental este un astfel de tip, îmi permit să mi-l asum drept model. Din păcate, la noi scriitorii, par făcuți din alt aluat. Același livresc existențial, aceleași probleme depășite, același mod patetic de a se manifesta atît în public cît și (presupun eu) în oglindă, și ne mai mirăm de lipsa lor din galeria autorilor mediu cotați din Europa. Asta este în realitate problema scriitorului român, trăiește într-o altă lume, trecută, moartă, care nu mai interesează pe nimeni, o lume în care n-a intervenit încă civilizația informaticii.


13. În cîteva prilejuri ai avut ocazia să cunoști în carne și oase pe cîțiva reprezentanți ai Școlii prozatorilor tîrgovișteni - felul lor de a fi, literatura lor (pe care ai descoperit-o pe cont propriu). Ei au rămas, cum știi bine, niște caligrafi ; iar lui Costache Olăreanu, de exemplu, i-a repugnat pînă în ceasul morții chiar și scrisul direct la mașina de scris.
Să fie mîna care scrie o prelungire a intelectului ? Să funcționeze astfel/altfel scrisul de mînă ? Sau e o superstiție ? Dumneata ce crezi ?

În mare parte am răspuns mai sus la întrebarea dumneavoastră, dar am să accentuez cu riscul de a produce niște răni. Mi-ați vorbit de Costache Olăreanu. Mă iertați, cine este Costache Olăreanu ? Ce școală a creat ? Cîți se chinuie să-l urmeze, sau să-l imite ? Vedeți, aici este problema, noi românii ne-am cam dezobișnuit să facem apel la excelență și o înlocuim cu tot felul de surogate strălucitoare la care au acces alte surogate mai puțin strălucitoare. Ne împiedicăm de tot felul de prostii și nu îi lăsăm nici pe alții să se ridice (vezi ruptura între generația tînără de autori care există, vă asigur și va ieși odată și odată la lumină măturînd din cale toată pleava aceasta prăfuită cocoțată acum prin diferite locuri călduțe, împărțind sentințe). Uneori îmi vine să urlu că trebuie să-mi satisfac pofta de lectură, foamea de excelența despre care vă vorbeam, dînd bani grei pe cărțile lui Kundera, ori Pinchon, ori Waine. Veți spune că ei au un sistem de promovare a valorilor, au bani, că nu sînt cine știe ce de fapt. Dar noi de ce nu avem un sistem de valori ? Sau ce sistem este acela care aruncă în fruntea lui indivizi incerți, funcționînd pe modele de relații feudale, anacronice ?
La prima mînă ați putea crede că, fermecat de izul puternic al polemicii, am divagat de la răspunsul pe care mi l-ați cerut, dar nu este adevărat. Cred sincer că acela care astăzi mai scrie la mînă, o face mai prost decît altul care folosește măcar o mașină de scris, produsul lui artistic va fi sub standard (pentru că pînă și în literatură se vorbește astăzi de un standard, să ne intre bine în cap asta !), iar pe mine personal nu mă interesează mediocrul, într-o țară în care pînă și aerul pute (deși un sfert din ea este traversată de munți; apropos de munți, sînt cei mai jegoși pe care i-am văzut vreodată). De asemenea, cred sincer că mentalul comun este încă unul bolnav, păgubos, o rezultantă a unor gîndiri negativiste, patetice (vezi numai faptul că ne împăunăm tot timpul cu un cîntec absolut stupid în care Dumnezeu este somat să îi ocrotească pe români; deci nu noi înșine, pentru că sîntem niște handicapați) iar asta transpare cu putere inclusiv în modul de manifestare și în literatura scriitorilor români și mai ales a acelora care au trecut de prima jumătate a vieții lor, cei deja virusați, ca să folosesc un termen din informatică.


14. Scrii undeva că ai fi vrut să ajungi un rock star. De altfel, ai în acest domeniu o cultură impresionantă pe care, însă, în ultima vreme, am impresia, ai început să o repudiez. Ce nu știe "profanul" despre universul rockerilor ? Împrumuți cumva de la ei un anume gen de frondă ?

Impresia dumneavoastră este greșită - nu repudiez nimic din ceea ce înseamnă cultura rock. Dar m-am maturizat, nu-mi mai permit anumite manifestări fizice, sînt extremisme pe care nu le mai gust, per total, însă, am rămas ceea ce se numește un rocker.
Profanul nu știe prea multe despre universul rockerilor și, cu vremea, va știi și mai puține pentru că îl va interesa mai puțin. În România, a existat în intervalul 1990 - 1995 un puternic curent rock (și nu doar muzical). Existau o mulțime de festivaluri de muzică rock, existau rockoteci, locuri de întîlnire la mare sau la munte, reviste rock (la cea mai bună am avut onoarea să scriu și eu; e vorba de revista ROCKER), o atitudine rock, haine rock, etc. Pe undeva, dar în mic, fenomenul copia fenomenul hippie din America anilor '60-70. Dar, cu vremea, totul s-a transformat într-o modă, o industrie chiar, finalmente a fost înghițit de main stream. Regret acei ani, pe care îi consider inițiatici pentru devenirea mea. Pot spune că ceea ce sînt acum se datorează și perioadei mele rock. Am răspuns, astfel, și la a treia întrebare.


15. Apropos, cam cîte zile și cîte nopți crezi că ține fronda la noi, aici, în România, în apropierea Balcanilor ?


Puține, foarte puține. Personificăm tipul uman care se înfurie repede și care se răcorește la fel de repede. Bine, uneori ne iese bine chestia, dăm impresia că sîntem niște indivizi agili, inteligenți și adaptabili, dar este doar o iluzie. Dacă aș pune pe talerul unei balanțe defectele noastre iar pe cealălalt calitățile, aceasta s-ar dezechilibra vizibil în favoarea defectelor. Și mai grav că nu ni le recunoaștem. Știți aia cu prostul fudul? Am o părere urîtă despre poporul meu, am arătat-o deja mai sus.


16. În stilul cărților dumitale, domnule Caraman, te-aș invita să faci și dumneata o mărturisire. Cine ești dumneata de fapt, domnule Ștefan Caraman ?

Sînt Stăpînul Lumii !!!
Poate părea paradoxal, dar uneori mă simt chiar așa. Între senzația urîtă pe care o dă sentimentul latent al ratării și cealaltă pe care tocmai am enunțat-o (și pe care o simt doar cînd scriu) mă aflu eu, singur, trebuie să mă credeți. știți, aici la Tulcea apărea un soi de buletin cultural în care am primit invitația de a scrie într-o rubrică al cărei titlu l-am ales tot eu. Aceasta se numea "Atelier cu ferestrele închise". Cu permisiunea dumneavoastră am să vă ofer un citat dintr-un scurt articol/eseu care, sper să răspundă la întrebarea dumneavoastră (și care să-mi susțină, evident afirmația) : "Nemulțumirea este o stare care mă caracterizează. Îmi tună deseori cu privire la un lucru sau altul și, în general, cred că viața mea s-a stabilizat pe dictonul (nu știu dacă îmi aparține în exclusivitate), 'de tot ce mi se întîmplă sînt singurul vinovat'. Îmi îngădui arareori să reproșez ceva cuiva dar, în același timp, permit la fel de rar reproșuri care să mă victimizeze. Simt că sînt la capătul unui drum secundar și habar nu am dacă următorul va fi unul mai bun sau măcar mai suportabil. Și o spun acum, cînd nu am decît 33 de ani. O vîrstă în care ar trebui încă să-mi verific puterile executînd riscante exerciții de zbor. Un soi de blazare capătă tot mai multă consistență și își face perfid loc în proximitatea ființei mele. Pînă mai ieri puneam această stare (pe care încă am iluzia că o pot înfrunta) pe seama faptului că locuiesc într-un capăt de țară, într-un loc administrat și populat de looser-i, că trebuind să suport afronturi minore (dar atît de dureroase pentru mine) precum : incompetența, prostia, indiferența față de faptul simplu de a trăi decent, petrec o mare parte a timpului epuizîndu-mă gratuit că, finalmente, trăiesc departe de cele cîteva (și așa șubrede) mari trasee prin care se tot vîntură notorietățile și oportunitățile.
și dacă nu este așa ? Dacă, de fapt, sînt în miezul unei imense conjurații menite să mă ridice acolo unde nici nu am visat vreodată ? E adevărat, aparent cel puțin, toate sînt împotrivă-mi : distanța, poziția socială, prieteniile, într-o oarecare măsură eu însumi. Dar pot fi înfrînte. Cred că este o prostie să-ți expediezi eșecurile la adrese cunoscute, comode. "De tot ce mi se întîmplă sînt singurul vinovat", nu ?
Se spune că există ceva care poate da răspuns la toate. Ceva care să valorizeze toate suferințele. Ceva care să cuprindă, într-un viitor mai mult sau mai puțin cert, experiențele într-o concluzie unică și care să-ți convină.
Vocația martiriului. Eu o am ?"

Trebuie să recunosc că m-ați surprins într-o poziție ambiguă de off side. Sînt vreo doi trei ani de cînd îmi revin în memorie tot mai multe amintiri, mai ales din copilărie și din adolescență. Mă surprind adeseori undeva pe plaja din Mamaia anilor '70, cu tatăl meu (care nu mai este), cu mama mea, cu fratele meu, cu ursul împăiat și cam amărît din față de la Parc, cu ceasul solar, cu tot felul de obiecte și persoane astăzi dispărute ori intrate într-o zonă a nonexistenței la care, ca urmare, nu mai am acces. Senzații, mirosuri, imagini formate numai din cîteva cadre, flash back-uri, și eu numai unul singur, invocîndu-le, poate doar dintr-un reflex comandat de instinctul de conservare. Fiind amintirile mele, îmbătîndu-mă cu ele, cum credeți că mi-ar trece măcar o nanoseundă prin cap gîndul de a le face vreun rău ? Cred că ați intuit eronat relația mea cu propriile amintiri; între mine și ele este o relație de prietenie, poate singura (iar marile prietenii se trădează, veți spune. Nu-i așa ?)


18. Omul de la țară, în contact nemijlocit cu ritmurile naturii, are o altă psihologie despre existență. Și dumneata mi se pare că vii de la țară. Ai pierdut chiar tot sentimentul naturii, ritualul simplu al drumului către "centru" ?

Mă tem că astăzi nu se mai poate vorbi despre omul de la țară, cel puțin dintr-o anumită viziune istorică depășită, de care încă se abuzează. Cel puțin aici, în Dobrogea de Nord, unde populația de la sate are o istorie relativ nouă nu poți vorbi de o tradiție cîtă vreme localitățile rurale sînt populate de cel puțin 4 - 5 naționalități diferite. Satul în care m-am născut eu - Mihail Kogălniceanu - se află la 20 de km. de Tulcea și 100 de km. de Constanța, este traversat de o șosea europeană, de calea ferată și de o linie aeriană. Este înconjurat de cîteva dealuri erodate și abia la 7 km. este mărginit de o pădure. La peste 10 km. în orice direcție ai lua-o dai de apă. Mama are acasă o antenă de recepție a programelor prin satelit, iar în centrul comunei s-a deschis recent un Internet Café. Greu de găsit ritmuri pure ale naturii fără să nu sesizezi și un zgomot supărător de sorginte antropică. Și cu toate acestea, cu toate acestea, revin acasă (numai în weekend din păcate) cu o plăcere și o emoție întotdeauna la fel de puternică; simt că revin într-un loc în care, într-adevăr, realitatea se desfășoară după o logică aparte, un loc în care îmi găsesc cadența. Dar, nu cumva asta doar pentru că revin acasă ? Nu la țară, nu în mijlocul truditorilor pămîntului, nu printre lanurile de porumb (pe care le detest sincer) ori livezile de pruni (desființate de comuniști), ci doar acasă ?
Nu mi-am pierdut sentimentul naturii. Îmi petrec mult timp liber (atunci cînd mi-l permit) "pe baltă" la pescuit, ori la pădure, ori pur și simplu pe malul Dunării privind tîmp cum curge apa. Dar asta nu are nici o legătură cu celelalte aspecte ale realității, mult mai crude, mult mai prezente, mai presante. Este adevărat, mi-aș fi dorit să aibă, însă nu are.


19. Care sînt raporturile dumitale cu Dumnezeu ?

Tot anul 2000 a fost pentru mine unul aproape imposibil de trăit. Am pus totul pe seama caniculei rare din vara aceasta, dar asta numai ca să-mi ofer o explicație. În realitate, cred că a fost ceva mult mai grav, fără să știu exact ce anume. Am trăit fiecare clipă cu un soi de groază, simțeam cum foarte aproape de mine rînjește gata de victorie nebunia, am crezut că voi claca? A fost un an infernal. Iar cel mai greu era noaptea, cînd pur și simplu mă îngrozea gîndul că îmi voi pierde mințile, sau că voi muri, sau că? în sfîrșit. Ei bine, de atunci, nu închid ochii pînă nu-mi spun în gînd o rugăciune. O spun cît pot de sincer, de concentrat și de umil. Și mi-e mai bine. Acestea sînt raporturile mele cu Dumnezeu - eu îi solicit anumite servicii existențiale, iar El mi le oferă. Ceea ce nu știu eu este, pînă cînd.


20. Ești unul dintre bunii, după părerea mea, autori tineri de teatru de azi. Ce înseamnă pentru dumneata teatrul ?

Nu știu dacă, la 33 de ani, mai pot fi considerat un autor tînăr. Alții, în alte țări, la vîrsta aceasta ori sînt pe val, ori se ocupă deja cu altceva. Dar trăim în România, criteriile, ca în orice domeniu, se stabilesc puțin mai diferit. Acum, ce înseamnă pentru mine teatrul. În primul rînd țin să amintesc faptul că prima recunoaștere publică a calității mele de dramaturg a fost chiar la Tîrgoviște, lucru pe care îl știți foarte bine. Apoi, aș vrea să spun că nu aș fi scris teatru nici pînă astăzi și nici de acum încolo dacă nu ar fi existat sfatul extrem de pragmatic și, din fericire, nimerit al lui Dan Silviu Boerescu, cel care a intuit probabil ceva calități. Astăzi sînt deja 3 ani de cînd scriu teatru și cred că mă simt bine în pielea de dramaturg (deși nu voi spune niciodată asta; continui să cred că, înainte de toate, rămîn prozator). Am luat cîteva premii, mi s-au jucat cîteva piese, mi se comandă altele, am început să cîștig și bani, ba chiar figurez în Istoria Dramaturgiei Românești al lui Ghițulescu. Faptul că poți călătorii prin țară ori prin lume, că întîlnești oameni mult mai frumoși și interesanți decît în lumea literaturii, că poți asista în mod direct la un succes (sau la un insucces) și poți primi aplauze? cam aceasta înseamnă teatru pentru mine.


21. Ce se întîmplă astăzi în teatrul românesc ? Nu este cam mult zgomot pentru nimic ? Sau contează, "orișicît" furia ?

Nu am o viziune de ansamblu asupra a ceea ce se întîmplă astăzi în teatrul românesc; este un fenomen mult mai amplu, mai viu și mai schimbător decît literatura. Dar sînt cîteva lucruri rele și cîteva lucruri bune pe care le pot numi fără să mă tem că m-aș înșela. Mai întîi lucrurile rele. În primul rînd, o lipsă a banilor și o distribuire a celor care există (mă refer la cei publici) pe criterii aiurea, ușor contestabile. Apoi. un manageriat depășit, asigurat, în multe cazuri, de indivizi incompetenți aserviți politic sau economic. În al treilea rînd, o asistență sub orice critică a Ministerului Culturii și a ministrului său. În cei mai grei ani ai teatrului românesc ministrul culturii a fost un actor. Mi se pare, cam grăbit. Cam prea grăbit. În al patrulea rînd o continuă piedică adusă noului, o osificare a instituției teatrale care seamănă tot mai mult cu o biserică construită într-un loc select, cu acces limitat. Lucrurile bune. Apariția unei generații mai agresive ca niciodată (regizori, actori, autori de texte dramatice, etc.) și care cred că în 3-4 ani se va impune pînă acolo încît va putea fi luată în seamă ca o alternativă. În al doilea rînd, o atenție mai mare pe care o acordă teatrului, afacerile private, banii adevărați și nu cei dirijați cu ordonanța. În al treilea rînd recunoașterea internațională de care încă are parte teatrul românesc (mai ales în ceea ce privește generația nouă și foarte nouă).
Nu stăm prea bine. Nici prea rău.


22. Lumea creatorului este, cum bine știi, un mediu cu două, trei și mai multe dimensiuni. Însă profanilor nu le sînt accesibile decît două sau trei. Ca urmare există și înregistrăm mereu în viață blestemul neînțelegerii. Cum ajută scrisul lui Ștefan Caraman pe cititorul "nespecializat" să descopere că lumea are mai mult decît trei dimensiuni. Pe ce mizează ?

Nu mi-am scris niciodată cărțile pornind de la un program, ori consultîndu-mi într-un fel sau altul cititorii. Scriu tot ce scriu așa cum îmi vine mie mai bine, puțin îmi pasă dacă cititorul este inteligent sau idiot, consider scrisul o întreprindere perfect democratică - eu ofer ceea ce am, el ia dacă simte că are nevoie. Atîta vreme cît poziția mea în lume, ba chiar și în propriul meu univers, este una ambiguă, departe de a-mi asigura vreun confort material ori moral, lucru care îmi provoacă zilnic mii de draci, nu văd de ce aș fi atît de preocupat de ceilalți. Gîndiți-vă bine, ăsta nu e egoism, e exercițiu de supraviețuire.
Pe de altă parte nu mă consider un autor neînțeles și nici nu cred că astăzi mai pot exista astfel de autori - nu mai au timp pentru finețuri. Revenind la persoana mea, eu spun, în general, lucrurilor pe nume, poveștile mele - triste sau nu - sînt ușor de citit, au un oarecare fir epic, iar temele? în sfîrșit, avem și noi homosexualii noștri, pedofilii noștri, ratații noștri, etc. Toți sînt ființe vii, deci sînt o problemă.


23. În ce moment al evoluției dumitale literare apreciezi, domnule Ștefan Caraman, că vor veni succesul și banii ?

Este o întrebare bună și sînt sigur că fiecare scriitor, fiecare artist și-o pune în tăcerea intimității sale. În ceea ce mă privește lucrurile stau puțin mai simplu, în sensul că lucrez și reușesc din asta să să-mi întrețin familia. Și, în general, nu prea am încredere în genul de autor sărac, neînțeles, bîntuit de furii, nemulțumit că nimeni nu e de acord cu el, autoritar deci - vezi L.I. Stoiciu, ori Ghe. Grigurcu care tare mă tem că inflaționează piața și așa saturată a revistelor literare cu textele lor nu din prea mult talent ori inspirație ci dintr-o nevoie mult mai profană - foamea. Dar, pe de altă parte, știu că fiecare producție a mea - literară ori dramatică - are un preț și nu fac, din acest punct de vedere, nici o concesie. Atunci cînd scot un volum am întotdeauna foarte puține exemplare "de protocol" (acestea ajung pe la reviste, critici, unii autori, etc.), cine le dorește atunci să le și cumpere. Iar textele de teatru? aici a fost o vreme cînd mi se jucau gratuit. Vremea aceea a trecut și simt că nu se va mai întoarce.
Succesul? Nu știu exact la ce vă referiți. La faptul că pot ajunge laureat Nobel, sau măcar al Academiei Române, sau că voi intra în manualele școlare ori în conștiința neamului ? În cazul acesta nu mă interesează, ba chiar deloc. Dacă, în schimb, înseamnă tiraje din ce în ce mai mari, un contract ferm cu o editură bună pentru cinci sau șase cărți, înseamnă spectacole de teatru pe scene în vogă, bani, călătorii, dar toate în urma și ca răsplată a unui efort imens și, înainte de toate, în timpul vieții, atunci da, sînt pe fază. Dar nu îmi pun mari speranțe, după cum vedeți și dumneavoastră în România succesul este sinonim cu funcția. Aruncați numai o privire prin Uniune și veți vedea cîți autori de succes pe acolo, cu amendamentul că nu au mai scris o carte de ani buni. Bine, nu am nimic cu domniile lor, nu le cer pentru că nici nu le ofer. Sînt ceea ce se numește un "free lancer".

Interviu luat de Ștefan Ioan Ghilimescu în anul 2001