Aş începe cu o rectificare - personajul din PIANO MAN nu se plînge că a obosit să trăiască ci că a obosit să moară. De fapt, întregul text este o revoltă împotriva morţii, sau cam aşa ceva. Acum, revenind la prima parte a întrebării dumneavoastră, v-aş răspunde tot printr-o interogaţie - ce înseamnă "la doar 33 de ani ?" Sînt atît de tînăr ? Iar dacă sînt tînăr, de unde oboseală ? Am să recurg la unele reflecţii ale lui Gombrowicz, pentru care tinereţea ( cea fizică cel puţin) este un sălaş perfect al inferiorităţii, al improvizaţiei şi al consumului generos şi inutil. Credeţi-mă, domnule Ghilimescu, este posibil să mai păstrez în fiinţa mea anumite zdrenţe luxuriante (mai ales în ceea ce priveşte, să zicem, travaliul sexual, lucru cu care nu mă laud pentru că nu mi l-am comandat ci pur şi simplu pentru că încă mi se mai permite să-l exploatez) dar, în ceea ce priveşte generozitatea şi improvizaţia, jocul de-a propria mea existenţă, acestea nu-mi mai sînt accesibile. Sînt, aşadar, un individ matur, traversat des şi temeinic de crize, cu privirile aruncate tot mai des în urmă, adunînd în portbagajul existenţial tot mai multe concluzii. În sfîrşit, se poate spune că resimt o anumită oboseală.
În ceea ce priveşte faptul că, din întîmplare, mă aflu printre aceia care trec dintr-un secol în altul, acesta mă lasă rece. Pentru mine timpul are o altă curgere sau, cel puţin, aşa îmi închipui . Oricum, privind în jur, rar am ocazia să fac o distincţie clară între vremurile care m-au surprins în viaţă şi cele care nu m-au ocolit precum, să zicem, Neoliticul timpuriu. Port în mine aceleaşi senzaţii pe care le-au simţit şi locuitorii perioadei evocate : am mirosit cam aceleaşi flori, am iubit acelaşi format de femeie, ne-am păcălit cu aceiaşi Dumnezei, nu simt în mine nimic nou, nimic care să-mi confere o oarecare originalitate (lucru pe care îl pretind), aşadar, aşa cum spunea şi V. Havel într-un interviu, într-adevăr, există puţine motive pentru a trăi. şi cu toate acestea trăiesc, în virtutea unei inerţii probabil atît de consistente încît nebuniei pe care o simt uneori atît de aproape îi este (încă) imposibil să mă aibă. Acesta o fi medicamentul pentru supravieţuire. Dacă nu cumva mă înşel.

2. Un scriitor care ar declara (nu importă motivele) că viaţa lui e lipsită de însemnătate ar minţi, după părerea mea, fără neruşinare. În nici un caz, viaţa nu poate fi un fapt secundar, cum viaţa nu poate fi un moft. Ei bine, ce ai trăit dumneata şi cum din viaţa dumitale pînă acum?

Eu cred că un scriitor (şi nu numai) care ar declara că viaţa lui e lipsită de însemnătate ar spune un mare adevăr. Pentru că aşa este. Las la o parte cazurile extreme şi nu atît de rare ale scriitorilor care au sfîrşit sinucigîndu-se, demonstrînd ceea ce trebuia demonstrat. Evident, afirmaţia mea comportă nişte argumente, pe mai multe paliere. Am să aleg doar unul. Societatea modernă sau post modernă mai degrabă, este cea care, poate pentru prima dată în istorie, pune individul în prim planul ei şi aceasta - atenţie ! - nu în sensul unei individualizări din grup, printr-o manevră de ordin electoral, sangvinic ori de altă categorie respectînd anumite reguli, ci în sensul atomizării grupului însuşi, al divizării lui în indivizi şi interese divergente, al transferului responsabilităţii din contextul mediu consimţit în acela al liberului arbitru, al puterii impersonale care nu mai ţine de individualitate ci de căderea ei în derizoriu, în starea ei cea mai primară, egoistă.. S-a dus vremea maselor ridicate în virtutea unei idei ori a unui simplu interes, vremea claselor, a utopiilor; solidaritatea a devenit un lux şi va dispare în neant - democraţia egalizează, nu ? Revoluţiile au dispărut pentru că a dispărut ideea de opresiune, totul se reduce la o reglare de conturi între diverse grupuri conduse de lideri incerţi. Ca să nu mai vorbesc de manipularea massei, cea mai extinsă şi monstruoasă din întreaga istorie - individul a devenit doar un mic angrenaj lipsit de libertate, un depozitar de adevăruri sparte, adică o victimă a propriului ego, acel ego care, de fapt, nu îi mai aparţine? Cam complicat, nu ? Personal cred că istoria s-a sfîrşit. Poate puţin cam brusc, aşa cum tot atît de brusc intrăm într-o altă paradigmă, bazată pe o filosofie a vieţii fără un scop explicit, a înlocuirii tiraniei adevărului cu democraţia aparenţelor; istoria societăţii este acum istoria individului, individ care contează doar în strictul interval de timp dintre data naşterii şi data morţii, nimic din pedigree, nimic înainte şi nimic după; aş numi epoca pe care ne pregătim să o penetrăm foarte curînd - epoca curriculum vitae. În orice caz nu cred că omul, ca fiinţă biologică, va dispare; ba chiar cred că abia acum va deveni un obiect mai interesant de studiu. Evident, nu-l va cerceta nimeni.
Sînt de acord că viaţa nu este un fapt secundar. Ci unul terţiar. Priviţi în jur, cîţi mai dau vreun şfanţ pe viaţa lor - habar nu au că o posedă şi de ce. Ei nu se mai întreabă. Confuzia este totală şi pare că starea asta de spirit convine tuturor.
Sînt, sau cel puţin mă consider, un om al timpului. Aşadar, port după mine propriul drapel, încerc să adun în juru-mi cît mai mulţi şi devotaţi adepţi, duc propriile mele lupte, îmi ridic propria istorie, o istorie neştiută care se va sfîrşi odată cu mine. şi ştiţi ce e cu adevărat tragic în toată istoria asta ? Faptul că ştiu că gestionez o întreprindere inutilă, lipsită de sens şi de însemnătate. E nasol, pe bune?

3. Să fie mai importantă viaţa trăită în scris decît viaţa- viaţă ? Din acest punct de vedere poate fi un scriitor provincial, periferic ?

Cert este că între cele două există unele diferenţe. În scris viaţa e o sferă cu un volum ceva mai mare pentru că, în plus, conţine o seamă de potenţialităţi, lucruri care s-ar fi putut întîmpla dar nu s-au întîmplat, amintiri ale unor evenimente inexistente în realitatea imediată dar cu care fiinţa pare a se fi intersectat odată. Revenind, sînt tentat să dau un răspuns tranşant - lucru care nu-mi prea stă în obişnuinţă - şi anume că viaţa în scris este, cel puţin pentru mine, mult mai importantă. Numai dacă luaţi în calcul faptul că zilnic, prin natura profesiei care îmi asigură locul în social dar şi în biologic, pierd opt ore facînd în principiu acelaşi lucru; opt ore în care îmi omor cu bunăştinţă creativitatea, latura mea cea mai pur umană, uneori cred că şi sufletul. Deci opt ore. Apoi încă cel puţin două ore zilnic pierzînd lupta cu tentaţia efemerului, a nimicului, aceasta însumînd orele petrecute în faţa televizorului, în faţa ziarelor, interesîndu-mă de mersul lumii în cea mai superficială şi anostă faţă a ei. Adăugaţi, în sfîrşit, orele de somn, puţine e drept (în jur de şase pe noapte) şi veţi vedea cît de puţin importantă este viaţa viaţă pentru unul căruia i-a fost dată şansa (sau neşansa) să vadă, să-i pese.
În timpul care îmi mai rămîne, foarte puţin, încerc să-mi construiesc propria lume, atelierul meu cu ferestrele închise, locul în care mă desfăşor în toată splendoarea existenţei mele. şi vă asigur că acolo sînt propriul meu stăpîn şi propriul meu sclav, munca mea este tiranică, trag de mine cu toate forţele, mă exploatez fără milă. Este foarte greu sa ridici o lume, este imposibil. Sub mîinile şi privirile tale capătă contur obiecte şi fiinţe, încep să se mişte, să relaţioneze, devin conştiente de propria lor putere şi termină cu a te nega. Pentru că lumea mea este un amestec de adoraţie şi respingere, un butoi cu pulbere în care ura şi iubirea riscă să detoneze la fiecare pas pe care îl fac. Astfel, existenţa mea însăşi, este pusă la îndoială şi, continuînd pe o logică minimală, este chiar în pericol. Lucrurile cu adevărat importante din viaţa unui om sînt doar acelea care îl neagă, îl incită. Am un soi de părere de rău (şi nu ştiu de ce ) cînd trebuie să afirm că "viaţa viaţă" nu-mi pune mari probleme, dimpotrivă devine din ce în ce mai plictisitoare.
În ceea ce priveşte a doua parte a întrebării am un răspuns le fel de ferm - din punctul de vedere enunţat, scriitorul nu poate, nu are cum să fie periferic.

4. Cînd şi în ce fel s-a întîlnit Ştefan Caraman cu scrisul ? Cum ai contractat, ca să zic aşa, maladia asta ? La ce îţi foloseşte ?

De cîte ori sînt întrebat despre debutul meu literar mă surprind dînd răspunsuri din ce în ce mai largi, mai documentate, de parcă aş povesti un basm - ştiţi cum e; întotdeauna mai apare un personaj, un gest, o întîmplare, numai ca atît curiosul dar mai ales povestitorul să nu se plictisească. De data aceasta am să încerc un răspuns mai special, numind nişte oameni, locuri, obiecte care, împreună, au contribuit la întîlnirea mea cu scrisul : Tata, armata, revista ROCKER, 1989, soţia mea, formaţia YES, Alex Ştefănescu, cîteva concursuri literare interjudeţene, cred că şi eu. În ceea ce priveşte partea a treia a întrebării mă văd pus într-o dilemă. Pentru că îmi pun mai mereu aceasta întrebare dar niciodată nu reuşesc să-mi ofer un răspuns confortabil. Chiar, la ce îmi foloseşte ? Bani ? Să fim serioşi. Faimă ? Cine să mă recunoască ? Şi de ce ? Şi cîţi ? Şi pentru cîtă vreme ? Ego ? Să zicem, dar cu mari rezerve. Cură ? Mai degrabă, dar cu rezerva nocivităţii efectelor secundare, v-am detaliat imediat mai sus. Mişto întrebare, la ce bun să scrii ?

5. Stilul crud (atroce aş zice) al manierei dumitale de a scrie trădează, în viziunea mea cinismul unui mare lucid. Să fie cinismul pielea de sagri în care creatorul înfruntă obligatoriu faţa leproasă a mundanului ?

Mi se pare o întrebare la care aţi răspuns chiar dumneavoastră. Aş adăuga doar faptul că sub pielea de sagri, dar la o adîncime ceva mai mare se ascunde o monstruoasă menajerie plină cu complexe. Pentru cititor, apariţia autorului într-o postură aducînd mai degrabă a statuie a eroului necunoscut (sau cunoscut parţial) poate fi înşelătoare, adevărata faţă nefiind decît o jalnică imagine ivită din groază, să zicem. Lumea este condusă de fricoşi - ce spuneţi de afirmaţia aceasta ?

6. Ce produce în opinia dumitale ruptura de nivel între a fi - "cum vrem să fim" - şi a fi în percepţia celuilalt ?

Am să încep prin a vă spune că ruptura de care vorbiţi există şi o resimt dureros. Ca scriitor, postură în care se prezumă că ieşi cu pieptul înainte, că numeşti lucruri pe care majoritatea ezită pînă să le şi gîndească, că manipulezi termeni ori idei uneori considerate subversive, toate acestea te expun ceva mai mult nu numai în faţa celuilalt dar şi în oglindă. Ştiţi foarte bine asta, nu cred că nu aţi trecut măcar odată prin focul luptei cu ego-ul propriu, cu propria dumneavoastră imagine despre sine care, nu odată, se deosebea flagrant de ceea ce se afla înăuntru în realitate. Aşadar aş augumenta întrebarea dumneavoastră : ruptura dintre a fi cum vrem să fim şi a fi cum sîntem, pe de o parte şi abia apoi, ruptura dintre a fi cum vrem să fim şi a fi în percepţia celuilalt. Cele două lupte nu se poartă în mod distinct una faţă de cealaltă, nu este posibil. Fiecare victorie sau înfrîngere dintr-una decide rezultatul luptelor din cealaltă; fiecare înclinare a balanţei produce efecte şi dincolo; ca să nu mai spun că habar nu am - presupunînd că o parte din mine este atît de imparţială încît îşi permite să stea cocoţată în tribune şi să judece, doar să judece - habar nu am, deci, cu cine mi-ar conveni să ţin, de a cui victorie să mă bucur şi de a cui înfrîngere să mă întristez. Este aproape o nebunie tot ce se întîmplă în fiecare secundă a existenţei mele, ajunge numai să-mi concentrez atenţia pe fiecare gest, pe fiecare cuvînt pe care îl comit pe fiecare gînd, acţiune şi aşa mai departe şi nesiguranţa mea capătă accente monstruoase. Uneori mă surprind gîndindu-mă cum reuşesc să înaintez în mers fără ca raţiunea mea să nu intervină; sau cum respir fără să-mi comand asta. Ştiţi ce se întîmplă atunci ? Capăt aproape instantaneu dificultăţi în mers sau în respiraţie; de parcă cineva acolo înăuntru (sau afară) îmi interzice accesul. Şi nu o face silenţios, dimpotrivă mă ameninţă. Înţelegeţi ce vreau să spun ? Eu sînt cel care produce ruptura, factorul disturbator, entropic dacă vreţi. Fiecare mişcare a mea materializează o mulţime de potenţialităţi atît în mine cît şi în ceilalţi. Sînt o maşină hrănindu-se cu reacţii, un perpetuum mobile alimentat cu propria sa existenţă dar şi cu existenţele celorlalţi.

7. În fond şi la urma urmei, în cărţile dumitale, autorul dezvoltă tema autenticităţii eului propriu, sau a autenticităţii celuilalt ? Scrisul frumos oare deformează sensul autenticităţii ? Cum putem şi, mai ales, cît putem fi autentici ?

E un calup de întrebări interesant şi am să încerc să răspund la fel de interesant, pe rînd. Vorbeam mai devreme despre faptul că uneori simt că port în spate întreaga experienţă umană, că fiecare genă a mea este un soi de bibliotecă în care s-au înghesuit toate experienţele, toate întîmplările şi senzaţiile fiecărui om ce a trăit pe planeta aceasta, că lucrul acesta îmi conferă o anumită stare de oboseală, chiar acum cînd abia am împlinit 33 de ani. Aşadar, într-o asemenea cheie, mi-e greu să spun tema autenticităţii cui dezvolt eu în cărţile mele, sau dacă aş face-o în favoarea vreunui ego, personal ori de aiurea; simt că aş rezolva pseudodilema doar pe jumătate. Cît sînt eu şi cît sînt celălalt, aceasta este de fapt adevărata problemă. Nu mi-am recitit de multă vreme cărţile, dar mi-ar place ca, făcînd-o într-o zi, să descopăr că în realitate aceasta m-am întrebat tot timpul. Fără să descopăr un răspuns definitiv. În general mi-e frică de răpunsurile definitive - devin nişte închisori ale sufletului.
Mă mai întrebaţi dacă scrisul frumos deformează sensul autenticităţii. Nu, nu cred. Pentru că scrisul - fie el urît sau frumos - este, înainte de toate, o problemă de stil, iar stilul este o consecinţă a autenticităţii şi nu invers. Prin urmare putem fi autentici doar fiind autentici, celelalte vin de la sine. Iar în ceea ce priveşte cantitatea de autentic pe care şi-o permite un autor, asta este o problemă care îl priveşte personal deşi, cred eu, ar trebui să o aibă mereu în vedere dacă ţine morţiş să rămînă artist (nu neapărat cu patalama). Eu nu pot răspunde decît pentru mine şi am să vă spun că încerc să fiu autentic 100% . şi numai în scris.

8. Una dintre cărţile dumitale se numeşte TREI STARTURI RATATE. Ai putea da o definiţie a ratării ?

Să zicem Ştefan Caraman.
Mi-ar fi plăcut să las răspunsul aşa şi nu cred că trebuie să ascundem cititorilor că, într-o primă formă, acesta era în totalitate. Dar s-ar putea să aveţi dreptate, domnule Ghilimescu, atunci cînd spuneţi că fiind laconic risc să nu explic nimic sau, în sfîrşit, să nu se înţeleagă nimic. Aşadar am să detaliez. De ce eu însumi o definiţie a ratării. Pentru că, asemenea oricărui om normal, mi-am fixat în viaţă nişte ţinte, nişte idealuri dacă vreţi. În viziunea mea idealurile sînt nişte proiecţii foarte precise şi concrete ale unui traseu existenţial pe care, la un moment dat, ţi-a fost permis să-l urmezi, dintr-o ofertă înspre a cărei consistenţă mă feresc să divaghez acum. Vreau să spun că, într-o oarecare măsură, poţi decide pentru tine, există această şansă, cu toate riscurile care derivă din faptul că aceasta se întîmplă în timpul vîrstei a-I-a, în tinereţe, atunci cînd nu ai nici un termen de comparaţie, nici o certitudine (poate tocmai de aceea alegerea are o altă semnificaţie, un farmec aparte). Revenind la persoana mea şi la idealurile mele, încep să cred (deşi încă mă mai amăgesc că este prea devreme) că am ratat. De pildă, una din obsesiile mele în urmă cu 4-5 ani (ştiţi cît de aproape sînt cîteodată obsesiile de idealuri ? chiar se confundă) era aceea de a părăsi Tulcea. Cu orice preţ. Eram convins că pot face mai mult, că mă pot împlini atît ca autor cît şi ca specialist în finanţe (ba chiar şi ca om) părăsind un tîrg uitat de vremuri, rătăcit la confluienţa dintre civilizaţie şi barbarism. N-am reuşit, deşi am avut cîteva tentative disperate. Am rămas la Tulcea, continui să exist, scriu, muncesc, merg la cîte un pescuit, recurg la tot felul de subterfugii ca să mă amăgesc că şi aici îmi pot împlini nişte visuri. Dar nimic nu mai are acelaşi farmec ca înainte de a-mi proiecta acea ţintă - părăsirea Tulcei. Simt cum mă macin, cum mă irosesc, departe de traseele oportunităţilor (de care ţin cont, sînt un om al vremii totuşi), de locurile în care puteam exploda aşa cum mi-am închipuit la un moment dat.
TREI STARTURI RATATE este un compendiu al acelor ani. Veţi spune că tensiunea aceea a făcut posibilă apariţia unei cărţi, dar pe mine asta nu mă încălzeşte cu nimic. Groapa comună a idealurilor mele se umple cu sîrg

9. Care este relaţia dumitale cu instituţia criticii ? Avem dom'le critici ? Cam ce fac ei de dimineaţa pînă seara ? Ce aşteaptă un creator tînăr de la critică ? Unde te-a prins cu adevărat critica ?

Relaţia mea cu instituţia criticii este, în acest moment, în situaţia acelei prostituate care îşi coase himenul în vederea nopţii nunţii. Adică cronicile comise la adresa cărţilor mele au scăzut numeric cu fiecare carte. Astfel, dacă la primul volum (şi primele proze), s-au simţit interesaţi să scrie : Alex Ştefănescu, George Chirilă, Radu Ţeposu, Dan Silviu Boerescu, Vasile Dan, Dan Perşa, Florin Bănescu, Constantin Dram şi Gheorhe Mocuţa, la următoarele numărul lor a scăzut dramatic deşi cred că fiecare nou volum al meu a fost mai bun decît precedentul. Aceasta este relaţia mea cu instituţia criticii - mă tem că am dat banii degeaba la ginecolog.
Dacă avem critici? păi, avem numai critici. Nicolae Manolescu este critic, deşi recunoaşte singur că nu a mai citit o carte a unui autor contemporan de mai bine de 10 ani (cu excepţiile bazate nu pe metodă ci pe simpatii trecute). Gheorghe Grigurcu umple săptămînal zeci de pagini de texte critice într-un efort aproape ilar şi fără nici un efect. şi cîţi corifei cărora le-a cam căzut oglinda din baie. Am fost poate puţin acid, iar înţepătura nedreaptă. Cunosc desigur critici care, cel puţin în viziunea mea, şi-au atins scopul, acela de a pregăti şi întreţine interesul pentru carte atît de partea celui care o cumpără cît şi a aceluia care o mai şi scrie. Aş fi nedrept să nu îi amintesc pe Alex Ştefănescu (al cărui elan în a căuta prin underground-ul literaturii noastre văd că s-a mai domolit) şi pe Dan Silviu Boerescu ( regele actualmente cam gol al femeilor române).
Aţi mai întrebat ce aşteaptă un tînăr autor de la critică. Habar nu am. Sînt plăcut surprins cînd găsesc cîte o cronică ce mă vizează, dar îmi trece foarte repede. Pentru că nu îmi ajută la nimic. Editura nu suplimentează tirajul, numărul celor care îmi cumpără cărţile nu creşte, revista literară rămîne în chioşc pînă este retrasă. Prefer sistemul nord american în care simpla alăturare a cîtorva stele în dreptul volumului meu, îl face vandabil. Dar aici vorbim deja de sistem, iar la noi nu s-a inventat încă.
În sfîrşit, unde m-a prins critica. Cred că cel mai aproape în a mă defini a fost regretatul Ţeposu, într-o prezentare mititică din Cuvîntul. Nu am să o reproduc. La ce bun ?

10. Ultima dumitale carte cuprinde, între cîteva proze scurte, şi o piesă, "in legato", numită roman, un fel de lungă confesiune a unui om pe patul morţii. Ce fel de specie crezi că dezvoltă ingineria acestui hibrid ? Adică, mai este romanul roman, jurnalul jurnal, piersica? piersică ?

Faceţi ce faceţi şi mă atrageţi pe teritoriul discuţiilor teoretice, chestie care nu-mi convine din cauză că o consider uşor inutilă. Credeţi că, dacă un volum este bun, dacă odată deschis nu te mai lasă liber, dacă te face să îţi pui întrebări, sau să nu îl uiţi sau, în sfîrşit, să-l recomanzi şi altuia ca propriu limbaj de comunicare a unor lucruri altfel imposibil de cuantificat şi livrat, credeţi aşadar că mai contează ce format şi-a ales autorul ? Chiar formatul poeziei dumneavoastră poate cădea sub incidenţa unei mari îndoieli deşi este, finalmente, poezie. De la Beckett încoace e riscant să mai denumeşti un text ceva mai consistent roman ori antiroman. Totuşi, mi se pare foarte nimerită noţiunea de text. Cît priveşte piersica, în romanele erotice se alătură adeseori imaginea acestui fruct cu cea a sexului femeii, ceea ce nu împiedică piersica să rămînă piersică şi sexul femeii sexul femeii. Cel puţin aşa cred.

11. Domnule Ştefan Caraman, eu am înţeles din cărţile dumitale că fără "tata Freud" nu se poate. Fără el şi fără "fantasmele copilăriei" ! Ce părere ai ? Am ajuns măcar din punctul ăsta de vedere să fim sincroni/post sincroni (mai ştiu eu!) cu literatura care se scrie astăzi în lume ?

Eu cred că se poate şi fără tata Freud, el doar a dat nume unor lucruri pe care le ştiau pînă şi dinozaurii (presupun?). Într-adevăr, în cărţile mele calc cu putere pedala visceralului, dar mă străduiesc să păcălesc cititorii că ceea ce fac este doar literatură. Încerc să mă păcălesc pînă şi pe mine. Am auzit că, pe alocuri, chiar am reuşit.
Iar sincronismul cu alte literaturi, ori cu teme actuale din alte locuri ale lumii este o chestiune pe care nu pot să o comentez. Există, probabil, un standard, un nivel valoric, o anumită tematică, o paletă de stiluri acceptate de piaţă, etc., care să definească starea literaturii mondiale, să ofere un model la care să ne putem raporta. Dar asta numai în cazul unei medii în care, personal, nu m-aş vedea încadrat. La urma urmei autori precum Kundera, Bartis Attila (un scriitor maghiar excelent), Buzzati, Nootemboom, "sună" destul de "etno", nimic global, european, sau mai ştiu eu cum. Realitatea este că scriitorii români nu ar avea probleme cu tematica, stilul, ori chiar cu promo-ul textelor lor în Europa ori în lume (vă miraţi nu-i aşa ?). Au însă o altă problemă - scriu prost. Să fim serioşi, autorii importanţi de la noi (Breban, Ţepeneag, Goma, Buzura) abia dacă şi-ar găsi un loc prin diviziile B sau C ale literaturii europene. Straturile fiinţei prin care se bălăcesc în căutarea graţiei sînt situate la nivele superficiale, minore. Unde mai pui că, tehnic, sînt obligaţi să suporte fiţele senatorilor de drept (la propriu şi la figurat) ori a diferitelor instanţe la bara cărora cam latră cîinii din preajma Casei Vernescu.

12. Spune-mi, îţi scrii cărţile direct pe calculator ? Care sînt avantajele acestui "dialog" ? Cum te consiliază 'mnealui ? Ce se întîmplă ?

Da, îmi scriu textele la calculator. Fac asta de circa trei ani şi nu-mi displace defel. Avantajele? În primul rînd caracterele literelor sînt mai lizibile decît cele pe care le produc eu însumi. Apoi, viteza mai mare de depunere a rîndurilor. Sînt fraze pe care apuc să le scriu înainte de a le uita. Calitatea print-urilor, posibilitatea de a trimite textele prin e-mail, etc. iată alte cîteva avantaje. În sfîrşit, per total, costul muncii mele este mult mai mic. Un scriitor care nu ţine la banii lui nu e sănătos (nu că nu ar s-ar găsi exemple?).
Finalmente, cred că în Europa anului 2000 (continui să cred că aici ne aflăm şi noi) este oarecum deplasat să îţi mai pui problema utilizării calculatorului, chiar şi dacă ne limităm la literatură (sau mai ales din cauza aceasta). În ceea ce mă priveşte, această maşinărie a intrat natural în viaţa mea (mai exact acum trei ani) şi de atunci mă întreb de ce nu s-a întîmplat mai devreme, sau de ce nu au şi ceilalţi aceeaşi revelaţie. Cu riscul de a-mi supăra colegii de serviciu, am să vă mărturisesc domnule Ghilimescu faptul că unii dintre aceştia nu numai că nu au învăţat încă să-l utilizeze la capacitatea minimă cerută de rigorile locului de muncă pe care îl ocupă (mult mai bun decît al altora) dar manifestă o aversiune evidentă faţă de prezenţa lui prin preajmă. E de-a dreptul hilar dacă nu trist, să vezi oameni la 30 şi ceva de ani (aşadar oameni tineri) fixîndu-şi privirile pe monitor şi întrebîndu-se ce dracului să îi facă, numai să nu îi mai chinuie atît.
Scriitorul, ca să revin, este primul, după părerea mea, care trebuie să se racordeze vremurilor, este o condiţie minimală (las deoparte vizionarismul lui sau mai ştiu ce alte calităţi atribuite în general de profani). Autorul occidental este un astfel de tip, îmi permit să mi-l asum drept model. Din păcate, la noi scriitorii, par făcuţi din alt aluat. Acelaşi livresc existenţial, aceleaşi probleme depăşite, acelaşi mod patetic de a se manifesta atît în public cît şi (presupun eu) în oglindă, şi ne mai mirăm de lipsa lor din galeria autorilor mediu cotaţi din Europa. Asta este în realitate problema scriitorului român, trăieşte într-o altă lume, trecută, moartă, care nu mai interesează pe nimeni, o lume în care n-a intervenit încă civilizaţia informaticii.

13. În cîteva prilejuri ai avut ocazia să cunoşti în carne şi oase pe cîţiva reprezentanţi ai Şcolii prozatorilor tîrgovişteni - felul lor de a fi, literatura lor (pe care ai descoperit-o pe cont propriu). Ei au rămas, cum ştii bine, nişte caligrafi ; iar lui Costache Olăreanu, de exemplu, i-a repugnat pînă în ceasul morţii chiar şi scrisul direct la maşina de scris.
Să fie mîna care scrie o prelungire a intelectului ? Să funcţioneze astfel/altfel scrisul de mînă ? Sau e o superstiţie ? Dumneata ce crezi ?

În mare parte am răspuns mai sus la întrebarea dumneavoastră, dar am să accentuez cu riscul de a produce nişte răni. Mi-aţi vorbit de Costache Olăreanu. Mă iertaţi, cine este Costache Olăreanu ? Ce şcoală a creat ? Cîţi se chinuie să-l urmeze, sau să-l imite ? Vedeţi, aici este problema, noi românii ne-am cam dezobişnuit să facem apel la excelenţă şi o înlocuim cu tot felul de surogate strălucitoare la care au acces alte surogate mai puţin strălucitoare. Ne împiedicăm de tot felul de prostii şi nu îi lăsăm nici pe alţii să se ridice (vezi ruptura între generaţia tînără de autori care există, vă asigur şi va ieşi odată şi odată la lumină măturînd din cale toată pleava aceasta prăfuită cocoţată acum prin diferite locuri călduţe, împărţind sentinţe). Uneori îmi vine să urlu că trebuie să-mi satisfac pofta de lectură, foamea de excelenţa despre care vă vorbeam, dînd bani grei pe cărţile lui Kundera, ori Pinchon, ori Waine. Veţi spune că ei au un sistem de promovare a valorilor, au bani, că nu sînt cine ştie ce de fapt. Dar noi de ce nu avem un sistem de valori ? Sau ce sistem este acela care aruncă în fruntea lui indivizi incerţi, funcţionînd pe modele de relaţii feudale, anacronice ?
La prima mînă aţi putea crede că, fermecat de izul puternic al polemicii, am divagat de la răspunsul pe care mi l-aţi cerut, dar nu este adevărat. Cred sincer că acela care astăzi mai scrie la mînă, o face mai prost decît altul care foloseşte măcar o maşină de scris, produsul lui artistic va fi sub standard (pentru că pînă şi în literatură se vorbeşte astăzi de un standard, să ne intre bine în cap asta !), iar pe mine personal nu mă interesează mediocrul, într-o ţară în care pînă şi aerul pute (deşi un sfert din ea este traversată de munţi; apropos de munţi, sînt cei mai jegoşi pe care i-am văzut vreodată). De asemenea, cred sincer că mentalul comun este încă unul bolnav, păgubos, o rezultantă a unor gîndiri negativiste, patetice (vezi numai faptul că ne împăunăm tot timpul cu un cîntec absolut stupid în care Dumnezeu este somat să îi ocrotească pe români; deci nu noi înşine, pentru că sîntem nişte handicapaţi) iar asta transpare cu putere inclusiv în modul de manifestare şi în literatura scriitorilor români şi mai ales a acelora care au trecut de prima jumătate a vieţii lor, cei deja virusaţi, ca să folosesc un termen din informatică.

14. Scrii undeva că ai fi vrut să ajungi un rock star. De altfel, ai în acest domeniu o cultură impresionantă pe care, însă, în ultima vreme, am impresia, ai început să o repudiez. Ce nu ştie "profanul" despre universul rockerilor ? Împrumuţi cumva de la ei un anume gen de frondă ?

Impresia dumneavoastră este greşită - nu repudiez nimic din ceea ce înseamnă cultura rock. Dar m-am maturizat, nu-mi mai permit anumite manifestări fizice, sînt extremisme pe care nu le mai gust, per total, însă, am rămas ceea ce se numeşte un rocker.
Profanul nu ştie prea multe despre universul rockerilor şi, cu vremea, va ştii şi mai puţine pentru că îl va interesa mai puţin. În România, a existat în intervalul 1990 - 1995 un puternic curent rock (şi nu doar muzical). Existau o mulţime de festivaluri de muzică rock, existau rockoteci, locuri de întîlnire la mare sau la munte, reviste rock (la cea mai bună am avut onoarea să scriu şi eu; e vorba de revista ROCKER), o atitudine rock, haine rock, etc. Pe undeva, dar în mic, fenomenul copia fenomenul hippie din America anilor '60-70. Dar, cu vremea, totul s-a transformat într-o modă, o industrie chiar, finalmente a fost înghiţit de main stream. Regret acei ani, pe care îi consider iniţiatici pentru devenirea mea. Pot spune că ceea ce sînt acum se datorează şi perioadei mele rock. Am răspuns, astfel, şi la a treia întrebare.

15. Apropos, cam cîte zile şi cîte nopţi crezi că ţine fronda la noi, aici, în România, în apropierea Balcanilor ?

Puţine, foarte puţine. Personificăm tipul uman care se înfurie repede şi care se răcoreşte la fel de repede. Bine, uneori ne iese bine chestia, dăm impresia că sîntem nişte indivizi agili, inteligenţi şi adaptabili, dar este doar o iluzie. Dacă aş pune pe talerul unei balanţe defectele noastre iar pe cealălalt calităţile, aceasta s-ar dezechilibra vizibil în favoarea defectelor. Şi mai grav că nu ni le recunoaştem. Ştiţi aia cu prostul fudul? Am o părere urîtă despre poporul meu, am arătat-o deja mai sus.

16. În stilul cărţilor dumitale, domnule Caraman, te-aş invita să faci şi dumneata o mărturisire. Cine eşti dumneata de fapt, domnule Ştefan Caraman ?

Sînt Stăpînul Lumii !!!
Poate părea paradoxal, dar uneori mă simt chiar aşa. Între senzaţia urîtă pe care o dă sentimentul latent al ratării şi cealaltă pe care tocmai am enunţat-o (şi pe care o simt doar cînd scriu) mă aflu eu, singur, trebuie să mă credeţi. ştiţi, aici la Tulcea apărea un soi de buletin cultural în care am primit invitaţia de a scrie într-o rubrică al cărei titlu l-am ales tot eu. Aceasta se numea "Atelier cu ferestrele închise". Cu permisiunea dumneavoastră am să vă ofer un citat dintr-un scurt articol/eseu care, sper să răspundă la întrebarea dumneavoastră (şi care să-mi susţină, evident afirmaţia) : "Nemulţumirea este o stare care mă caracterizează. Îmi tună deseori cu privire la un lucru sau altul şi, în general, cred că viaţa mea s-a stabilizat pe dictonul (nu ştiu dacă îmi aparţine în exclusivitate), 'de tot ce mi se întîmplă sînt singurul vinovat'. Îmi îngădui arareori să reproşez ceva cuiva dar, în acelaşi timp, permit la fel de rar reproşuri care să mă victimizeze. Simt că sînt la capătul unui drum secundar şi habar nu am dacă următorul va fi unul mai bun sau măcar mai suportabil. Şi o spun acum, cînd nu am decît 33 de ani. O vîrstă în care ar trebui încă să-mi verific puterile executînd riscante exerciţii de zbor. Un soi de blazare capătă tot mai multă consistenţă şi îşi face perfid loc în proximitatea fiinţei mele. Pînă mai ieri puneam această stare (pe care încă am iluzia că o pot înfrunta) pe seama faptului că locuiesc într-un capăt de ţară, într-un loc administrat şi populat de looser-i, că trebuind să suport afronturi minore (dar atît de dureroase pentru mine) precum : incompetenţa, prostia, indiferenţa faţă de faptul simplu de a trăi decent, petrec o mare parte a timpului epuizîndu-mă gratuit că, finalmente, trăiesc departe de cele cîteva (şi aşa şubrede) mari trasee prin care se tot vîntură notorietăţile şi oportunităţile.
şi dacă nu este aşa ? Dacă, de fapt, sînt în miezul unei imense conjuraţii menite să mă ridice acolo unde nici nu am visat vreodată ? E adevărat, aparent cel puţin, toate sînt împotrivă-mi : distanţa, poziţia socială, prieteniile, într-o oarecare măsură eu însumi. Dar pot fi înfrînte. Cred că este o prostie să-ţi expediezi eşecurile la adrese cunoscute, comode. "De tot ce mi se întîmplă sînt singurul vinovat", nu ?
Se spune că există ceva care poate da răspuns la toate. Ceva care să valorizeze toate suferinţele. Ceva care să cuprindă, într-un viitor mai mult sau mai puţin cert, experienţele într-o concluzie unică şi care să-ţi convină.
Vocaţia martiriului. Eu o am ?"

17. De ce crezi că un scriitor vitalist, cum bănuiesc eu într-o doară că eşti dumneata, trebuie, paradoxal, să-şi omoare sistematic amintirile pentru a depune mărturie despre absurdul existenţial ? Ce ai cu amintirile ?

Trebuie să recunosc că m-aţi surprins într-o poziţie ambiguă de off side. Sînt vreo doi trei ani de cînd îmi revin în memorie tot mai multe amintiri, mai ales din copilărie şi din adolescenţă. Mă surprind adeseori undeva pe plaja din Mamaia anilor '70, cu tatăl meu (care nu mai este), cu mama mea, cu fratele meu, cu ursul împăiat şi cam amărît din faţă de la Parc, cu ceasul solar, cu tot felul de obiecte şi persoane astăzi dispărute ori intrate într-o zonă a nonexistenţei la care, ca urmare, nu mai am acces. Senzaţii, mirosuri, imagini formate numai din cîteva cadre, flash back-uri, şi eu numai unul singur, invocîndu-le, poate doar dintr-un reflex comandat de instinctul de conservare. Fiind amintirile mele, îmbătîndu-mă cu ele, cum credeţi că mi-ar trece măcar o nanoseundă prin cap gîndul de a le face vreun rău ? Cred că aţi intuit eronat relaţia mea cu propriile amintiri; între mine şi ele este o relaţie de prietenie, poate singura (iar marile prietenii se trădează, veţi spune. Nu-i aşa ?)

18. Omul de la ţară, în contact nemijlocit cu ritmurile naturii, are o altă psihologie despre existenţă. Şi dumneata mi se pare că vii de la ţară. Ai pierdut chiar tot sentimentul naturii, ritualul simplu al drumului către "centru" ?

Mă tem că astăzi nu se mai poate vorbi despre omul de la ţară, cel puţin dintr-o anumită viziune istorică depăşită, de care încă se abuzează. Cel puţin aici, în Dobrogea de Nord, unde populaţia de la sate are o istorie relativ nouă nu poţi vorbi de o tradiţie cîtă vreme localităţile rurale sînt populate de cel puţin 4 - 5 naţionalităţi diferite. Satul în care m-am născut eu - Mihail Kogălniceanu - se află la 20 de km. de Tulcea şi 100 de km. de Constanţa, este traversat de o şosea europeană, de calea ferată şi de o linie aeriană. Este înconjurat de cîteva dealuri erodate şi abia la 7 km. este mărginit de o pădure. La peste 10 km. în orice direcţie ai lua-o dai de apă. Mama are acasă o antenă de recepţie a programelor prin satelit, iar în centrul comunei s-a deschis recent un Internet Café. Greu de găsit ritmuri pure ale naturii fără să nu sesizezi şi un zgomot supărător de sorginte antropică. Şi cu toate acestea, cu toate acestea, revin acasă (numai în weekend din păcate) cu o plăcere şi o emoţie întotdeauna la fel de puternică; simt că revin într-un loc în care, într-adevăr, realitatea se desfăşoară după o logică aparte, un loc în care îmi găsesc cadenţa. Dar, nu cumva asta doar pentru că revin acasă ? Nu la ţară, nu în mijlocul truditorilor pămîntului, nu printre lanurile de porumb (pe care le detest sincer) ori livezile de pruni (desfiinţate de comunişti), ci doar acasă ?
Nu mi-am pierdut sentimentul naturii. Îmi petrec mult timp liber (atunci cînd mi-l permit) "pe baltă" la pescuit, ori la pădure, ori pur şi simplu pe malul Dunării privind tîmp cum curge apa. Dar asta nu are nici o legătură cu celelalte aspecte ale realităţii, mult mai crude, mult mai prezente, mai presante. Este adevărat, mi-aş fi dorit să aibă, însă nu are.

19. Care sînt raporturile dumitale cu Dumnezeu ?

Tot anul 2000 a fost pentru mine unul aproape imposibil de trăit. Am pus totul pe seama caniculei rare din vara aceasta, dar asta numai ca să-mi ofer o explicaţie. În realitate, cred că a fost ceva mult mai grav, fără să ştiu exact ce anume. Am trăit fiecare clipă cu un soi de groază, simţeam cum foarte aproape de mine rînjeşte gata de victorie nebunia, am crezut că voi claca? A fost un an infernal. Iar cel mai greu era noaptea, cînd pur şi simplu mă îngrozea gîndul că îmi voi pierde minţile, sau că voi muri, sau că? în sfîrşit. Ei bine, de atunci, nu închid ochii pînă nu-mi spun în gînd o rugăciune. O spun cît pot de sincer, de concentrat şi de umil. Şi mi-e mai bine. Acestea sînt raporturile mele cu Dumnezeu - eu îi solicit anumite servicii existenţiale, iar El mi le oferă. Ceea ce nu ştiu eu este, pînă cînd.

20. Eşti unul dintre bunii, după părerea mea, autori tineri de teatru de azi. Ce înseamnă pentru dumneata teatrul ?

Nu ştiu dacă, la 33 de ani, mai pot fi considerat un autor tînăr. Alţii, în alte ţări, la vîrsta aceasta ori sînt pe val, ori se ocupă deja cu altceva. Dar trăim în România, criteriile, ca în orice domeniu, se stabilesc puţin mai diferit. Acum, ce înseamnă pentru mine teatrul. În primul rînd ţin să amintesc faptul că prima recunoaştere publică a calităţii mele de dramaturg a fost chiar la Tîrgovişte, lucru pe care îl ştiţi foarte bine. Apoi, aş vrea să spun că nu aş fi scris teatru nici pînă astăzi şi nici de acum încolo dacă nu ar fi existat sfatul extrem de pragmatic şi, din fericire, nimerit al lui Dan Silviu Boerescu, cel care a intuit probabil ceva calităţi. Astăzi sînt deja 3 ani de cînd scriu teatru şi cred că mă simt bine în pielea de dramaturg (deşi nu voi spune niciodată asta; continui să cred că, înainte de toate, rămîn prozator). Am luat cîteva premii, mi s-au jucat cîteva piese, mi se comandă altele, am început să cîştig şi bani, ba chiar figurez în Istoria Dramaturgiei Româneşti al lui Ghiţulescu. Faptul că poţi călătorii prin ţară ori prin lume, că întîlneşti oameni mult mai frumoşi şi interesanţi decît în lumea literaturii, că poţi asista în mod direct la un succes (sau la un insucces) şi poţi primi aplauze? cam aceasta înseamnă teatru pentru mine.

21. Ce se întîmplă astăzi în teatrul românesc ? Nu este cam mult zgomot pentru nimic ? Sau contează, "orişicît" furia ?

Nu am o viziune de ansamblu asupra a ceea ce se întîmplă astăzi în teatrul românesc; este un fenomen mult mai amplu, mai viu şi mai schimbător decît literatura. Dar sînt cîteva lucruri rele şi cîteva lucruri bune pe care le pot numi fără să mă tem că m-aş înşela. Mai întîi lucrurile rele. În primul rînd, o lipsă a banilor şi o distribuire a celor care există (mă refer la cei publici) pe criterii aiurea, uşor contestabile. Apoi. un manageriat depăşit, asigurat, în multe cazuri, de indivizi incompetenţi aserviţi politic sau economic. În al treilea rînd, o asistenţă sub orice critică a Ministerului Culturii şi a ministrului său. În cei mai grei ani ai teatrului românesc ministrul culturii a fost un actor. Mi se pare, cam grăbit. Cam prea grăbit. În al patrulea rînd o continuă piedică adusă noului, o osificare a instituţiei teatrale care seamănă tot mai mult cu o biserică construită într-un loc select, cu acces limitat. Lucrurile bune. Apariţia unei generaţii mai agresive ca niciodată (regizori, actori, autori de texte dramatice, etc.) şi care cred că în 3-4 ani se va impune pînă acolo încît va putea fi luată în seamă ca o alternativă. În al doilea rînd, o atenţie mai mare pe care o acordă teatrului, afacerile private, banii adevăraţi şi nu cei dirijaţi cu ordonanţa. În al treilea rînd recunoaşterea internaţională de care încă are parte teatrul românesc (mai ales în ceea ce priveşte generaţia nouă şi foarte nouă).
Nu stăm prea bine. Nici prea rău.

22. Lumea creatorului este, cum bine ştii, un mediu cu două, trei şi mai multe dimensiuni. Însă profanilor nu le sînt accesibile decît două sau trei. Ca urmare există şi înregistrăm mereu în viaţă blestemul neînţelegerii. Cum ajută scrisul lui Ştefan Caraman pe cititorul "nespecializat" să descopere că lumea are mai mult decît trei dimensiuni. Pe ce mizează ?

Nu mi-am scris niciodată cărţile pornind de la un program, ori consultîndu-mi într-un fel sau altul cititorii. Scriu tot ce scriu aşa cum îmi vine mie mai bine, puţin îmi pasă dacă cititorul este inteligent sau idiot, consider scrisul o întreprindere perfect democratică - eu ofer ceea ce am, el ia dacă simte că are nevoie. Atîta vreme cît poziţia mea în lume, ba chiar şi în propriul meu univers, este una ambiguă, departe de a-mi asigura vreun confort material ori moral, lucru care îmi provoacă zilnic mii de draci, nu văd de ce aş fi atît de preocupat de ceilalţi. Gîndiţi-vă bine, ăsta nu e egoism, e exerciţiu de supravieţuire.
Pe de altă parte nu mă consider un autor neînţeles şi nici nu cred că astăzi mai pot exista astfel de autori - nu mai au timp pentru fineţuri. Revenind la persoana mea, eu spun, în general, lucrurilor pe nume, poveştile mele - triste sau nu - sînt uşor de citit, au un oarecare fir epic, iar temele? în sfîrşit, avem şi noi homosexualii noştri, pedofilii noştri, rataţii noştri, etc. Toţi sînt fiinţe vii, deci sînt o problemă.

23. În ce moment al evoluţiei dumitale literare apreciezi, domnule Ştefan Caraman, că vor veni succesul şi banii ?

Este o întrebare bună şi sînt sigur că fiecare scriitor, fiecare artist şi-o pune în tăcerea intimităţii sale. În ceea ce mă priveşte lucrurile stau puţin mai simplu, în sensul că lucrez şi reuşesc din asta să să-mi întreţin familia. Şi, în general, nu prea am încredere în genul de autor sărac, neînţeles, bîntuit de furii, nemulţumit că nimeni nu e de acord cu el, autoritar deci - vezi L.I. Stoiciu, ori Ghe. Grigurcu care tare mă tem că inflaţionează piaţa şi aşa saturată a revistelor literare cu textele lor nu din prea mult talent ori inspiraţie ci dintr-o nevoie mult mai profană - foamea. Dar, pe de altă parte, ştiu că fiecare producţie a mea - literară ori dramatică - are un preţ şi nu fac, din acest punct de vedere, nici o concesie. Atunci cînd scot un volum am întotdeauna foarte puţine exemplare "de protocol" (acestea ajung pe la reviste, critici, unii autori, etc.), cine le doreşte atunci să le şi cumpere. Iar textele de teatru? aici a fost o vreme cînd mi se jucau gratuit. Vremea aceea a trecut şi simt că nu se va mai întoarce.
Succesul? Nu ştiu exact la ce vă referiţi. La faptul că pot ajunge laureat Nobel, sau măcar al Academiei Române, sau că voi intra în manualele şcolare ori în conştiinţa neamului ? În cazul acesta nu mă interesează, ba chiar deloc. Dacă, în schimb, înseamnă tiraje din ce în ce mai mari, un contract ferm cu o editură bună pentru cinci sau şase cărţi, înseamnă spectacole de teatru pe scene în vogă, bani, călătorii, dar toate în urma şi ca răsplată a unui efort imens şi, înainte de toate, în timpul vieţii, atunci da, sînt pe fază. Dar nu îmi pun mari speranţe, după cum vedeţi şi dumneavoastră în România succesul este sinonim cu funcţia. Aruncaţi numai o privire prin Uniune şi veţi vedea cîţi autori de succes pe acolo, cu amendamentul că nu au mai scris o carte de ani buni. Bine, nu am nimic cu domniile lor, nu le cer pentru că nici nu le ofer. Sînt ceea ce se numeşte un "free lancer".