photo de Mugur Grosu Stefan Caramandespre "Caraman"cartiinterviuriaparitii in revistecontact
    Interviuri
1998
 
     


IUNIE    |  OCTOMBRIE


Dan Lungu : Care credeți că sunt viciile majore ale politicilor culturale românești în domeniul teatrului ?

Ștefan Caraman : Primul viciu- și cel mai important, de altfel - e că nu există, după părerea mea, o politică culturală românească în domeniul teatrului; programele ce se derulează prin implicarea instituției culturale (și teatrale) de la noi (căci despre instituție cred că este vorba în întrebare) se limitează la a mai vărsa cîțiva lei în foamea actorilor de pe întreg întinsul patriei și, pe ici pe acolo, în cîte un proiect al cîte unui regizor de casă... dar, nici nu cred că ar fi necesară o politică culturală; termenul mi se pare perimat, ba chiar nefericit... teatrul, ca orice alt produs ce înglobează munca (fie ea și intelectuală) se supune unor reguli de piață; dacă e nevoie de o politică, atunci aceea e strict necesar să se limiteze la principiile care trebuie să guverneze această piață : organizare, management, finanțare, permisiuni și interdicții, atît.

Ș.C. :Regizorul Gavriil Pinte avea cîndva un dinte împotriva noțiunii de alternativă teatrală românească, argumentînd că nu poți avea o alternativă dacă nu ai o identitate (alternativă la ce ?); totuși, oricît de seducătoare - și pe alocuri chiar susținută - pare remarca lui Gavriil, consider că există pași importanți pe calea creșterii unui teatru nou, românesc, proaspăt... Cred că trebuie să reamintesc aici proiectele fundației DRAMAFEST, adresate strict textului dramatic actual românesc (proiecte ucise din fașă chiar de reprezentanții politici din cultură), precum și travaliul mai mult sau mai puțin reușit al unor întreprinderi precum : Teatrul Inexistent, Teatrul ACT, Festivalul ATELIER de la Sfîntu Gheorghe, Teatrul Andrei Mureșanu din aceeași localitate (singurul teatru instituțional care promovează cu încăpățînare text nou autohton), Studioul Toaca, Trupa BLA și cîte or mai fi (dar toate micuțe, disparate)...

Ș.C. :Publicul românesc nu a ajuns încă la calitatea de a putea fi diviuat în funcție de gust; așa teatru, așa public... vorbesc, evident, de masa critică.

Ș.C. :Presupunînd că textele ar fi bune, desigur...În primul rînd, să-și găsească el bani pentru producții; în al doilea rînd, să seducă un regizor atît de mult încît să-l facă pe acesta să alerge după banii necesari producției; în al treilea rînd, să acceseze la un proiect independent propriu, sau al altuia; în al patrulea rînd, să NU trimită text la concursul UNITER; în al cincilea rînd (și cel mai sigur) să-l cheme Shakespeare sau Caragiale - cei mai jucați tineri dramaturgi români (în jur de 5-6 premiere pe an); în al șaselea rînd, să renunțe și să se apuce de proză; în ultimul rînd, să se împuște, că nici cu proza nu e un ghișeft.

D.L. :Care apreciați că ar fi marile teme absente (ori foarte slab reprezentate) în dramaturgia tînără românească și care sunt noile subiecte ce coagulează discursul tinerilor dramaturgi?

Ș.C. : Nu cred că se poate vorbi despre teme absente, ci despre forme absente alături de anumite teme... Viața omului s-a schimbat în ultimii, nu 50 de ani, ci numai 10-20... au intervenit personaje noi, persuasive : televizorul, calculatorul, noul secol, extratereștrii, hegemonia noului Imperiu (de data aceasta, cel de inspirație anglo-americană), libertatea sexuală și multe altele. Din păcate, omul nostru trăiește încă într-o lume idilică - deși vede zilnic cîteva mii de morți la știri, se mai emoționează încă la craniul lui Yorick sau se mai distrează la comedioarele candide cu marchizi și demoazele... Ceea ce s-a întîmplat la premiera lui Cristian Th. Popescu de la Nottara, de acum doi ani, spune tot de altfel. În ce privește noile teme, cred că se remarcă un anume ton strident în textul românesc; mă număr printre autorii considerați drept violenți, motiv pentru care piesele mele găsesc cu greu un feedback în rîndul regizorilor de teatru ori al instituțiilor ca atare... Consider însă că sunt voci certe care aduc un nou suflu și care, nu peste multă vreme, vor reuși. N-am să nominalizez decît una - Ștefan Peca, un tînăr autor de 20 de ani din Târgoviște, care își joacă piesele într-o locație și cu trupa proprie.

Interviu acordat lui Dan Lungu, revista TIMPUL, nr.6, iunie 2002