photo de Mugur Grosu Stefan Caramandespre "Caraman"cartiinterviuriaparitii in revistecontact
   
Carti back
 


PIANO MAN

Am obosit puțin. Dar trebuie să scriu. Abia acum îl înțeleg pe Kermit, avea o problemă și trebuia să o rezolve. Mai întîi a scris în jurnal ăla, jurnalul lui, soluția lui provizorie, pînă niște cretini printre care și eu, și-au băgat picioarele în toată această taină, cu disprețul vîrstei lor, cu ura lor, cu instinctele lor crude, demolînd-o. Cînd n-a mai găsit refugiu – unde poate găsi refugiu o broască? – și-a pus lațul. Pe motiv că nu putea să dea la aviație. Minciună. Kermit atinsese limita, lui atît îi fusese permis să suporte. Și și-a pus ștreangul. Acum eu am o problemă care trebuie rezolvată. Și scriu, și scriu, ca un dement scriu, tu nu vezi, mamă, cîte tăieturi, cîte pete, cîte cuvinte refuzate, și asta numai pentru că trebuie s-o mierlesc. Ar mai fi chestia aia cu lăsatul a ceva în urmă. Dacă eu n-am putut să plantez un pom, sau să fac un copil, atunci măcar să scriu un jurnal, să nu mor așa dintr-o dată, să mai rămînă ceva din mine afară, ceva care dacă nu să-i bucure pe ceilalți, atunci măcar să-i chinuie. Să-i chinuie pentru că și eu m-am chinuit; este nedrept să suferi singur. Și plictisitor.
Îmi vine să-mi fac nevoile. O strig. Vine. “Vreau să mă cac și să mă piș.” “Bine.” În curînd o să vină cu plosca și cu tava. Simt o plăcere vecină cu extazul văzînd-o pe tîrfa asta umblîndu-mi la pantaloni, sco­țîndu-mi-o afară și băgînd-o în sticla aia inestetică. Mi-o ține în mînă pentru că altfel sula mea bleagă iese afară și udă tot covorul. Așa cum s-a întîmplat la spital, prima dată. A venit una, mi-a scos-o, a băgat-o în sticlă și a plecat. Sexul ăsta tîmpit a ieșit și a udat tot patul. Cînd s-a întors aia, a început să urle la mine ca o apucată. “Să te fut în gură”, i-am zis. Și mi-a dat cu suportul de perfuzii în cap. Tîrfa asta e ceva mai isteață. Știe ce trebuie să facă. Cu dreapta mi-o ține în timp ce cu stînga îmi îndeasă tava sub cur. Și încearcă să citească. Zgomotul produs de mațele mele leneșe și bolnave o țin însă departe. Ce bine e cînd îți dai drumul! Mațele se ușurează maiestuos, vezica și ea, pula sîsîie adormită, mai tragi și o bășină.
Am început să scriu prostii. Dar fără ele ce mai rămîne din mine?
Sună telefonul. Realizez brusc că multe din ce scriu sînt stimulate de cîte ceva. Acum de telefon. “Cine este?” Nu-mi răspunde. Aud doar cum șușotește. Înseamnă că vorbește cu amantul. Asta nu mai are pic de respect; eu sînt gata să mor și ea flirtează. “Cine pizda mă-tii este?”, îi mai strig o dată. Abia acum îmi spune, “Maică-ta, vine după-amiaza asta să te vadă.” Ar trebui să-mi cer scuze. Nu-mi cer. Mama. Cine poate nega asta – și eu am o mamă. Care vine să mă vadă. Credeam că ea nu mai există. Credeam că are decența asta, să nu mai existe pentru mine. O înlocuisem de multă vreme cu o altă mamă, una pe care am născut-o eu, și nu ea pe mine, una pe care o iubeam pentru că nu avea pretenții, pentru că nu mă futea la cap așa cum face asta care pretinde a-mi fi mamă. Aceea nu trăia decît în imaginația mea, avea drepturi, avea obligații, mă iubea fără limită, la fel cît o iubeam și eu; în plus, nu avea sex. Mama pe care o recunosc eu nu are sex. Și nici defecte. Asta de aici este însă atît de reală. Și nu pot să fac abstracție de ea. Nu pot să fac abstracție de ea. În sfîrșit, ce mai face? De cînd a murit bătrînul s-a retras la casa ei și rar am mai văzut-o. Și doar ca să îmi aducă ceva mîncare la spital. Pînă cînd i-am interzis să mă mai viziteze. Am impresia că și-o trage cu cineva. Pe toți dracii! toate femeile din jurul meu se fut fără nici o rușine. Fără să mă întrebe, fără să-mi ceară acordul. Ar trebui să le-o reproșez dar știu, vor spune că doar mi se pare, că ele îmi sînt de fapt fidele, că doar eu exist pentru persoana lor, bla, bla, bla. Pentru cine mai contez eu acum? Cred că nici măcar pentru mine.
A început să mă doară capul. Asta numai din cauza scrisului; niciodată nu mi-a plăcut. Nici acum, dar este ceva care mă împinge de la spate. De parcă m-ar viola. Am să descriu exact cum mă doare capul și ce îmi vine să scriu din cauza asta. M-a apucat acum două-trei minute. Durerea a început de undeva de la ceafă și a urcat rapid direct în tîmple. Acolo s-a oprit și de acolo a început să mă domine. Și cu cît mi-o trage mai tare cu atît se aprinde și-mi încinge capul cu niște doage fierbinți. Am mai pățit așa ceva în urmă cu două săptămîni. Și acum o lună și ceva. Și acum două luni cred. Revine din ce în ce mai des și din ce în ce mai puternic. Ultima oară mi-am pierdut cunoștința. Mi-e clar că asta o să mi se întîmple și acuma. Deci am să scriu pînă n-am să mai știu de mine.
Mă doare capul. Ah! ce mă doare capul. Mă doare capul! Doare mă capul. Mă capul doare. Capul doare mă. Capul doare mă? Doare capul mă. Capula mă doare... Ca pula mă doare... Capulamădoare... Capul mă... doarme... Capul meu doarme... Capul... meu moare... Moare... ... mă cap. Doremi mă... cap... pișon... Mă cap... mă cap nu doremi mă mai... Dormi în cap... mă doare. Doamne ce mă doare. Doamne Dumnezeule! capul... capul... capul... mă... doare...
Am tras un somn ca lumea. “Ai dormit bine?”; tîrfa, mimează buna dispoziție. “Cîteodată ești atît de proastă... cum te mai suporți? În locul tău mi-aș fi pus funia de multă vreme, pînă și eu aș fi uitat de mine.” “Am întrebat doar dacă ai dormit bine.” “Fă-mi ceva să mănînc, mi-e foame.” Chiar mi-e foame. Nici n-am ajuns bine acasă și mi-a revenit pofta de mîncare. Poate că totuși... eu știu... mă simt așa de bine. S-au mai întîmplat miracole. Nu, doctorul ăla e orice dar nu tîmpit. Îmi fac iluzii ca să-mi justific mai tîrziu disperarea. E clar, o să belesc pula. Iartă-mă, mamă, că vorbesc așa de urît; vei citi toate astea – pentru că știu că le vei citi – și așa mort cum o să fiu mă vei judeca. Te vei întreba cum am ajuns pînă în halul ăsta, cum a putut un tînăr așa educat să cadă în mlaștina vulgarității gratuite, fără să se gîndească măcar la faptul că și-ar putea răni mama. Mamă, dar sînt atît de sincer... Cuvintele mele sînt viețile mele; trăiesc nu una, ci o infinitate de vieți, mici, fără însemnătate, sînt sfîșiat de atîtea fragmente, toate îmi aparțin și eu aparțin tuturora, și vreau să le supraviețuiesc, așa cum vreau să-mi supraviețuiesc, nu vezi cum cobor pe toboganul ăsta al disoluției, nu vezi cum mă duc, cum sînt înghițit de moarte fără milă, fără șansă, fără să pot face odată pace? Pentru că nu-mi doresc nimic altceva, decît să capăt puțină liniște. Dar cine să mi-o dea? Cui să i-o cer? Așa că, mamă, eu nu voi putea niciodată spune că voi muri, nu mi se potrivește; eu belesc pula. Și belesc ditamai darabul.
De fapt, n-am dormit deloc bine. Ba chiar am visat urît.
“Poftim ouăle, vrei să te ajut?” “Nu, mulțumesc, prefer să mă murdăresc și singur.” “Ai ochii roșii.” “Cum dracului vrei să-i am?” “De ce mă chinui?” “De ce nu?” “De ce mă chinui?” “Ce-ai vrea să fac?” “Fii rezonabil.” “Cu muribunzii nu este bine să glumești; cunoști vreunul în situația mea capabil să fie rezonabil?” “Poate că te gîndești prea mult la asta.” “Poate că nu mă gîndesc deloc.” “Minți.” “N-ai de unde să știi, ești prea proastă.” “De ce, Doamne? De ce?” “Iartă-mă; te rog iartă-mă.” “Ba nu te iert, nu meriți.” “Atunci măcar nu mai plînge; chestia asta mă scoate din minți.” “Ba am să plîng cît am să vreau eu. Am să urlu ca să te enervez, să te enervez așa de tare încît să începi și tu să urli cu toată neputința ta, din toți bojocii infirmității tale blestemate și cu care mi-ai mîncat zilele!” “Uite, de data asta n-am să mă enervez. Nu vrei, treaba ta. Ce mai contează? Stai acolo și plîngi. Umple-ți botul cu sarea aia amară, revarsă-ți-o în casă, în bloc, în tot cartierul! Fă și tu ca aia, «vă dau muie la tot cartierul!». De ce să vii lîngă mine, lîngă soțul tău muribund, să mă ții de mînă, să-mi spui că mă iubești? Doar să-mi spui că mă iubești. Chiar dacă mă minți. Și eu să-mi strecor mîna asta paralitică în chiloții tăi, să-ți mîngîi peria de sîrmă organică, labiile; doar atît, să ți le mîngîi; mi-ar face bine. Aș suporta mai ușor.” “Eu cred că ai început să o iei razna.” “America a fost descoperită deja…”
Deja încep să mă gîndesc dacă n-ar fi mai bine să rup toate foile pe care am scris. Să le fac bucățele, bucățele și să mi le îndes în gură. Pentru că cine merită tot căcatul ăsta dacă nu tot eu. Tot ce creierul ăsta dement a început să degajeze ar trebui introdus în același trup.
N-am curaj și cred că, fizic, nici nu pot. Ar trebui s-o chem pe tîrfa aia să mă ajute – abia așteaptă.
A bătut la ușă un popă. I-am strigat să intre. “Nu contribuiți cu bani la construcția noii biserici?” “Părinte, uită-te la mine; ce crezi că m-ar putea face să dau bani în folosul unui zeu ipotetic?” “Dumnezeu este mare și bun, iar mila lui este nemăsurată.” “Ba eu cred că tocmai la mine și-a cam consumat bateriile.” “Dragul meu, nu vorbi cu păcat; niciodată nu este prea tîrziu pentru a fi mîntuit.” “Părinte, doctorii mi-au mai dat de trăit doar cîteva zile; Dumnezeul ăsta mai poate face ceva ca să-i contrazică?” “Neumblate sînt căile Domnului; poate că prin post și rugăciune vei atrage asupra dumitale mila lui nesfîrșită și va făptui o minune.” “Vorbești cu cuvintele altora; nici dumneata nu le crezi. Cum să mă rog, ia spune-mi, cum să mă rog? Să-i spun Doamne Dumnezeule, sau Isuse Cristoase, mai dă-mi ceva zile de trăit și dacă tot ești generos, fă astfel încît picioarele mele să se miște, mîinile mele să lucreze, pula mea să fută, capul meu să judece normal; dacă mă rog așa, mă aude? Zi părinte, mă aude?” “Sufletul dumitale adăpostește o mare tulburare, ar putea fi lucrarea unui demon. Pocăiește-te, tinere om, și nu lua numele Domnului în deșert.” “De pocăit, m-aș pocăi, n-ar fi mare lucru, dar lipsește rezultatul palpabil. Am impresia, părinte, că nici tu nu știi exact ce se întîmplă în tot rahatul ăsta cu Biserica, cu Dumnezeu, cu Isus Cristos, cu Mîntuirea și toate celelalte. Pot să pun pariu, ba chiar pot să jur că, în locul meu, te căcai de mult pe tine. Parcă te văd bocind de spaimă, tremurînd din toate încheieturile și dînd fuguța fuguța la domnul doctor. Apropro, părinte, ți-e frică de moarte?” “Fiul meu, văd aproape zilnic doi sau trei morți; la fiecare îmi găsesc puțin timp să reflectez la destinul lui și îmi închipui că în locul lui aș putea fi eu. Mi-e frică de moarte, așa cum îi este frică oricărui om. Mă rog însă Domnului să mă mîntuiască și atunci cînd îmi va veni sorocul, să-mi dea putere să nu-L rătăcesc.” “Vorbești frumos, părinte, dar uită-te la tine; ești încă tînăr, mai ai încă planuri, vrei să construiești o biserică, poate ai și copii, umbli cu cutia milei... moartea este pentru tine încă un spectacol la care ai și tu un mic rolișor acolo. Dar, părinte, reține bine, nu te-a lovit încă în bot! Eu mor, părinte, tu știi asta? Eu mor! Numai cînd mă gîndesc că voi începe să vomez, să mă cac pe mine, să delirez, să o umplu pe mama de oroare, pe tîrfa aia de nevastă-mea, pînă și pe tine, părinte, numai cînd mă gîndesc la toate astea, îmi piere orice chef de a-i turna lui Isus pe gît osanale. Și, fie vorba între noi, la cîte a văzut Ăsta, nici moartea mea, nici rugăciunile mele nu-l mai încălzesc. Zi mai bine cîți bani îți trebuie și lasă-mă în pace. Mergi la tîrfa aia să-ți dea.” “De ce îi spui așa? De ce nu-ți respecți femeia?” “Asta deja nu mai e treaba ta, părinte. Dacă voi simți vreodată nevoia să-mi descarc sufletul, am să te caut, deși, nu știu cum se face, dar nu sînteți de găsit niciodată atunci cînd e nevoie de voi.” “Am să mă rog pentru sufletul tău, fiule.” “Lasă-mă-n...”
Episodul cu popa m-a dat peste cap. Sînt în halul ăsta de cinci ani de zile și nu m-am gîndit măcar o dată la Dumnezeu. Nu că mi-ar părea rău, socotelile mele cu El sînt de multă vreme încheiate, de cînd a murit bătrînul. Știți cum a murit bătrînul? Îți mai aduci aminte, mamă? Hai că îți aduc eu, chit că am să te chinui puțin. Am să te perpelesc nițel în sucul propriu că prea m-a durut purtarea ta de atunci. Eram la spital, moșul dădea impresia că se simte bine și tu îi udai buzele cu puțină apă. Cînd m-a văzut a început să plîngă; el, care în viața lui n-a vărsat o lacrimă pentru nimeni. Și acum mă întreb ce dracului l-a apucat. Îi era rușine? Îi era milă de noi, așa cum stăteam la capul lui, el, omul obișnuit să vegheze la capetele noastre? Simțea că moare? Chiar nu-mi dau seama. I-am spus că chestia aia nu-l onorează și a tăcut imediat. Ți-aduci aminte, mamă, cum își înghițea lacrimile, numai să nu-l mai văd eu plîngînd? Ținea pumnii strînși și-și trăgea des nasul. Iar tu îi udai buzele și boceai. Ca o proastă boceai, nu te ducea mintea că așa îi faci numai rău. Își închipuia că ți-a spus doctorul ceva, ceva ce el nu trebuia să afle, de parcă nu de soarta lui era vorba; și se temea. Apoi i s-a făcut rău, a început să se agite, bolborosea ceva legat de cantitatea de sînge pe care vaca aia de asistentă se tot codea să i-o mai administreze, cantitate care – amintește-ți – îi ieșea toată prin cur, mișca haotic mîinile și picioarele, se zvîrcolea ca un dement, dar niciodată, niciodată mamă, n-a spus “eu mor!”. Eu i-am apucat mîna dreaptă, care se făcea tot mai rece, în același timp i-am apucat și piciorul drept, la fel de rece, iar tu te-ai lăsat moale pe patul vecin și ai început să urli de propria ta milă. Cum ai putut să faci asta? Nici măcar nu l-ai atins înainte să moară. Poate a vrut asta. Poate a vrut să mai simtă deasupra frunții sale palma ta zbîrcită de atîta muncă și chin absurd. Tu boceai și-ți spuneai într-una, “de ce ne-ai lăsat? de ce ne-ai făcut una ca asta?” de parcă tata nu se dusese să moară, de parcă tocmai mergea la curve (atunci cînd mergea la curve nu-i spuneai nimic, deși știai, știai foarte bine că o face), sau la o băută. I se întîmpla atît de des. Mișcările lui au devenit din ce în ce mai anemice în timp ce urletele tale din ce în ce mai puternice. Și mai enervante. Mama mea dragă, în momentele alea îmi venea să-ți trag una peste bot! Dar una din aia să-ți sară toată fasolea, să-ți iasă din cap dintr-o dată toată durerea aia falsă cu care te dădeai în spectacol. Încercam să-mi fixez în cap un gînd, o amintire, ceva care să-mi rămînă după toată povestea asta dureroasă, unică, și tot ce-mi oferea momentul era bocetul tău exasperant și un gînd obsesiv, o exclamație, “taci dracului!!! taci dracului!!! taci dracului!!!”.
Nici cînd a venit curva aia de infirmieră cu targa cu rotile nu te-ai mișcat din patul ăla. Stăteai acolo și te uitai ca muta și nu făceai nimic ca s-o împiedici să-l tîrîie pe tata pe jos spre targa care nu ajungea pînă la pat. A trebuit să-i mușc eu un șut în curul ăla mare și împuțit și să-l iau pe tata în brațe. L-am dus pînă la salvare, îți mai amintești asta? L-am dus pînă la salvare în brațe; era greu, mirosea groaznic a sînge și căcat, dar era tata și m-am simțit mîndru că pot să-l duc și eu o dată în brațe cîțiva metri. A fost cea mai stupidă mîndrie care m-a traversat vreodată. Dacă mi-aș fi amintit că mie mi se întîmplă, aș fi rîs din toată inima. Iar tata, dacă plutea pe undeva pe sus, sînt sigur că a zîmbit la mine, iar ție ți-a tras o înjurătură, exact cum meritai.
Chiar nu-mi închipui unde ar mai putea avea loc și Dumnezeu. Dacă mă gîndesc bine, în orice situație, dar în oricare, Ăsta nu face decît să încurce lucrurile. Mai bine fără El. Tîmpenia dracului! Îl înscriu tot cu majusculă.
I-am spus tîrfei să mă ducă lîngă fereastră. Acum soarele bate exact în casă. Chiar în capul meu. Simt cum capul mi se încălzește progresiv. Îmi place. Aș putea spune că mă simt bine dar rațiunea mea este atît de atentă. Îmi furnizează permanent informații cu privire la situația mea. “Ești un invalid plin de căcat”, îmi spune rațiunea. “Dar, cu toate astea, mă simt foarte bine; e interzis?”, îi răspunde cu curaj zdreanța aia de suflet. “Invalizii muribunzi au doar impresia că se simt bine; în realitate se mint ca proștii. Tu ești un prost.” Rațiunea mea mă umple de nervi. Realizez că a trecut foarte multă vreme de cînd nu mai ține cu mine. Face orice ca să mă distrugă. Îmi cenzurează toate stările pozitive iar pe cele negative le amplifică. Privind pe fereastră, spre plopii de la Regia Autonomă, ar trebui să spun, “Doamne, ce frumusețe!”, sînt chiar frumoși. Numai că singurul gînd care mi se permite, este, “ce n-aș da să-mi pot mișca mîna stîngă; să mă scarpin cu ea în cur.” Un gînd gratuit, dar singurul disponibil. Totuși, soția mea este o femeie care suferă, are pe cap mai mult decît un monstru. Pe care îl hrănește, îl șterge pe bot, îl schimbă, uneori, cînd i se permite, îi și vorbește. Rațiunea, numai ea, îmi duce la gură cuvintele: “tîrfa, vaca dracului, se fute cu altul, taci dracului”.
Cred că rațiunea mea a înnebunit.