photo de Mugur Grosu Stefan Caramandespre "Caraman"cartiinterviuriaparitii in revistecontact
   
Carti back
 


STAPÎNUL LUMII

Câteva pale de vânt se fugăreau prin părul său, fără să se sinchisească. Era aproape ora amiezei dar soarele, deși strălucea, nu încinsese încă atmosfera. În jurul scaunului cu rotile, buruienile subțiri, de un verde incert se înfiorau la fiecare mișcare în timp ce, printre ele, ființe mici mișunau îndeplinind rosturi doar de ele știute.
Înainte de toate mirosul. Un amestec de ierburi crude, pene transpirate și pământ virgin îi invadau plămânii și creierul. Își amintea cu lehamite de aerul închis din camera de spital, de aromele urâte emanate de medicamente, aparate și substanțele menite să păstreze climatul curat, neviciat - o prostie. Acum, însă, se simțea puternic și înlătură fără nici o remușcare imaginea încăperii pe care el o ocupase ca pacient. Și în care nu se va mai întoarce niciodată. Ținea, așadar, ochii larg deschiși și fiecare imagine care se lipea de retine era bine venită. Privea încet, fără grabă, fiecare colț din peisajul vast deschis în față, nu lăsa să îi scape nici un amănunt. Iar toate acestea intrând în ființa lui găseau locurile memoriei pregătite special pentru ele - locuite cândva de mult, fuseseră părăsite, dar nimic altceva nu le ocupase, erau acolo libere, aceleași, așa cum le lăsară, așteptând. Iar acum așteptarea lor era pe deplin răsplătită. Ultima stradă a satului, casele lui Halmache, Brașnov și Cristea păstrând cadrele identice; imaginile își redescoperiră lesne locurile din memorie și le ocupară natural. La fel și liziera de nuci din fosta livadă, drumul ce lega satul de transformatorul electric și de aeroportul utilitar, lanul de porumb din față și din spate, toate neimpresionate de trecerea timpului și rezistîndu-i cu o indiferență maiestuoasă.
Era înconjurat de cîteva persoane. Soția lui, fiica și cei doi nepoți. Niciunul dintre ei nu înțelegea prea bine și se manifestau ca atare. Soția, bătrînă dar în putere, ținea strîns de mînerele scaunului privindu-și soțul îngrijorată. Încă de dimineață cînd acesta își formulă ciudata rugăminte se simțea străbătută de un sentiment apăsător dar prezent și, înainte de toate, clar - acela că o întreagă istorie urma să se sfîrșească cît de curînd, poate chiar în ziua aceea. Istoria unui cuplu, care trecuse prin viață încercînd să lase ceva în urmă fără a fi convins nici o clipă că ar fi reușit, cunoscînd bucuria și tristețea, deznădejdia și curajul, un cuplu pierdut printre alte miliarde de cupluri ce străjuiau un drum al cărui început și sfîrșit nu le aflase încă nimeni.
Și mai era și Movila - motivul pentru care veniseră cu toții pînă aici. Stăteau la poalele ei privind-o fiecare cu alți ochi. Copiii se bucurau. Era pentru prima oară cînd ochii lor neinițiați întîlneau o astfel de formă de relief. Erau copii născuți în oraș, destinele lor erau condamnate a se desăvîrși tot acolo. Ajunși aici, însă, fură gata să o escaladeze. Numai gestul hotărît al bătrînului urmat imediat de cel al fiicei lui care prinse copiii de mînă imobilizîndu-i, opri pentru moment iminentul asalt. Soția și fata așteptau. Această ridicătură de pămînt urîtă și cariată nu le spunea absolut nimic, ba chiar le inducea un sentiment de neliniște. Aducea perfect cu un mormînt de dimensiuni ceva mai mari iar priveliștea unui mormînt nu face nimănui plăcere.
Bătrînul o privea cu ochii în lacrimi. Cu o zi în urmă nu s-ar fi gîndit nici o clipă la locul acesta, la faptul că ar mai fi putut ajunge aici, după 50 și ceva de ani. Cu o zi în urmă era încă preocupat de starea sănătății sale, mai avea putere să țină de ghemul tot mai subțire din care cineva necunoscut extrăgea implacabil materia. Dar avusese un vis... Căruța cu doi cai negri, condusă de tatăl lui, drumul de praf parcurs în viteză, stolurile de grauri acoperind cerul, prigoriile și Movila, singurul element static din decor, ridicându-se impunător, chemându-l cu blândețe către ea.
O privea fără să se sature. Era aceeași și, totuși, o cu totul alta. Dacă în trecut, atunci când o escalada în fiecare iarnă pentru a-și da drumul de pe culmea ei la vale cu sania, sau vară de vară în căutarea gușterilor, era lipsită de gropi și crăpături, arătându-și obrazul neted ca de copil, astăzi era doar o umbră. La baza ei oamenii satului săpaseră an după an în căutarea pământului galben pentru chirpici, iar pe la mijloc era plină de gropi făcute de ciobani noaptea, pentru a proteja focul. Ierburile sălbatice fuseseră înlocuite de culturi iar, în ultimii ani, culturile înlocuite din nou de ierburi sălbatice, dar nu aceleași. Trecuse și peste ea timpul așa cum trecuse peste toate. Și totuși era ceva care nu se pierduse, ceva care o mai ținea în viață. Din acest motiv bătrânul se trezi dis de dimineață, își chemă familia, obținu externarea și se îndreptă direct către Movila.
Urma partea cea mai dificilă a călătoriei. Știa că aici se afla capătul, că aici trebuia să se termine. Își rugă soția și fiica să îl ridice și să îl depună la poalele ridicăturii. Acestea se opuseră mai întâi dar bătrânul era ferm. Atunci îl apucară fiecare de câte o mână, pe care o trecură pe după umăr și îl conduseră la baza celei mai line pante. Curios, aceasta scăpase de asaltul umanității și arăta la fel ca la început. De parcă îi aștepta. Acolo îl lăsară și la un alt semn ferm se îndepărtară.
Bătrânul singur la poalele Movilei. Desfăcându-și mâinile, îmbrățișând-o. Firele de iarbă ajutându-l să înainteze. Mușuroaiele de cârtițe folosindu-i drept pernă, pentru odihnă. Și drumul spre culme. Drumul spre culme - o distanță imensă presărată cu obstacole, evenimente și întâmplări, îndoieli și certitudini, cedări și victorii, figuri cunoscute și necunoscute, unele însoțindu-l până aici, altele pierzându-se într-un trecut complex și absurd, viața lui toată.
Ajuns le jumătatea distanței, cu un efort supraomenesc întoarse capul și privi în jos. Patru persoane, patru forme nemișcate precum niște păpuși, așezate cu fața către el, urmărindu-i încordate călătoria. Ar fi vrut să le facă cu mâna dar știu pe loc că aceasta i-ar fi năruit întreaga construcție, gestul său ar fi căzut în banal și visul nu i s-ar mai fi împlinit. Întoarse iar capul și privi înainte, spre vârf. Nu îl vedea încă pentru că soarele ocupa acum orizontul, dar simțea, știa că în spatele luminii se ascunde cineva; o prezență vie era acolo, îl aștepta.
Înainta încet, din ce în ce mai greu, fiecare centimetru parcurs însemna o pierdere imensă de element vital, o altă cedare, dar era convins că odată ajuns la capăt toate acestea urmau a fi răsplătite pe măsură, exista ceva pentru care merita să lupte în continuare.
Ultimii metri, culmea tot mai aproape, soarele… Iar acolo sus, în picioare, copilul. Era îmbrăcat într-un pantalon scurt de culoare verde și un tricou alb, murdar, părul blond cârlionțat se lăsa vesel în voia vântului, iar privirea… Ei bine, privirea: vie, arogantă, lacomă, înghițind parcă fiecare imagine a satului și a împrejurimilor. Bătrânul vru să îl strige dar nu mai avea putere. Copilul nu trebuia decât să îl privească, era tot ce îi cerea, era prețul sacrificiului, dovada că era încă parte a acestei lumi. Dar acesta nu își coborî privirea nici acum, nici atunci când, pradă unui ultim spasm, bătrânul deschise gura și expiră pentru ultima oară. Ci privi încă o dată livada, cireșul în care urma să se urce, brațele mamei în care seara urma să adoarmă, jocurile copilăriei, viitorul… De acolo de sus vedea întreaga lume. Iar el era stăpânul acesteia.