photo de Mugur Grosu Stefan Caramandespre "Caraman"cartiinterviuriaparitii in revistecontact
   
Carti back
 


TEATRUL MARATHON


Să vă spun un secret – totul se întâmplă la timpul prezent… toate experiențele voastre, ale mele… doar la timpul prezent… viața mea este un timp prezent perpetuu… amintirile mele sunt toate imaginea unor întâmplări prezente… ceea ce fac acum, rolul acesta, e chiar viața mea, povestită în timp ce se scurge… așa cum se scurg și viețile voastre… și am să vă dau o veste proast㠖 chiar și acum, aici, suntem cu toții pe moarte… procesele chimice își văd de treabă… celulele creierului mor progresiv la fiecare frază pe care o emit și cu care vă pun pe gânduri… fiecare imagine, senzație, fiecare gest pe care îl fac vă sustrage subtil energia vitală… e o idee interesantă, nu? să vii la teatru ca să fi asasinat… cu consimțământul tău… (în ritmul piesei muzicale, de parcă ar fi textul acesteia) viață… moarte… viață… moarte… viață… moarte… (reia monologul) dar să nu fim pesimiști și să recunoaștem că există o recompensă la toate acestea – plăcerea… ia să vedem (pentru fiecare plăcere din enumerare va executa câte o mișcare de dans diferită) : plăcerea de a fi lângă cineva atunci când are nevoie… plăcerea de a simți un penis beton între picioare… plăcerea de a mânca o prăjitură cu frișcă… plăcerea de a citi o carte… plăcerea de a primi bani… plăcerea de a minți.… plăcerea de a trăda… plăcerea de a dormi… plăcerea de a te plictisi… plăcerea de a te revolta… plăcerea de a fi trist și plăcerea de a fi vesel… plăcerea de a povesti… catharsis… șarm… enjoy… iată un posibil răspuns la întrebarea de ce? de ce vă vorbesc eu acum? din plăcere… de ce mă ascultați atenți sau plictisiți? din plăcere… (se oprește și se caută de țigări; găsește una, o aprinde, trage cu nesaț din ea)… iată o adevărată plăcere… am crezut că vreau să devin actriță din vocație; credeam că în această meserie îmi pot atinge țelul… țelul meu?… țelul meu (se gândește)… acela de a fi mulțumită de mine însămi… acela de a-mi face plăcere… țel de om simplu, nesofisticat... acum știu doar că am devenit actriță din viciu… doar din viciu… cum? (se așează fie pe jos, fie revine pe scenă, undeva de unde poate fi văzută; trage din țigară, vorbește pentru ea) fumez cam mult… (se așează pe scaunul de pe scenă; către public)

Nu pare prea interesant, nu?… ați venit aici cu inima îndoită… vă întrebați ce ar putea fi nou… sau ce ar putea aduce Ecaterina Hâțu nou… ea e un om simplu, abia dacă ați auzit de ea… de mine… oamenii de rând nu sunt subiecte pentru curiozitatea noastră bolnavă, nu?… nouă ne trebuie Supermani, indivizi capabili de gesturi extreme… sau femei planturoase care să zâmbească erotic… femei cu țâțe mari, obraznice și tari… țâțe pe care să-ți pui în vis capul și să lucrezi la bunul mers al umanității… hm!… (își dezvelește un sân; în timp ce vorbește îl tot pipăie, ca pe un obiect supus cercetării) dar, nu una ca aceasta, nu?… e cam mică, diformă… e molatică… are o culoare incertă… dacă îi dau drumul cade… nu cred că ar excita vreun bărbat… oare ar excita vreun bărbat? (coboară în sală; se apropie de un bărbat din public; îl pune să îi atingă sânul) spune-mi, te excită?… atinge-l… hai atinge-l… nu te teme, nu mușcă, ai văzut sân mușcând în public? hai, pune mâna, ea nu-ți va spune nimic (întreabă femeia care îl însoțește)… v-ar deranja, doamnă? nu, așa-i? (iar către bărbat) cel mult te va ruga acasă să pui mâna și pe sânul ei… hai… e mic, inofensiv… (după ce bărbatul atinge sânul)… n-ai mai făcut-o de mult… nu spune nimic, se simte… acum vreau să-mi răspunzi la o întrebare, dar sincer… ai erecție? în momentul acesta, acum, ai erecție? (nu îl lasă să răspundă; merge la un alt bărbat) tu! pune mâna, atinge-l… hai atinge-l… așa… vezi? ești la teatru… vedeți ce bine e la teatru? cine este mai fericit decât spectatorul care vine la teatru și capătă contra unui preț modic dreptul de a atinge un sân de femeie tânără?… dar femeile… femeile… ele de ce vin la teatru? (se apropie de o femeie mai în vârstă)… dumneavoastră, doamnă, ați avea curajul să puneți mâna pe sânul meu?… încercați (dacă femeia refuză merge la alta, până va fi dispusă una să îi atingă sânul)… ei, cum e? nu prea este… aveți și dumneavoastră, emoția e minimă, poate și vârsta… dar ce ar fi…? dar ce ar fi dacă aș atinge eu sânul dumneavoastră?… mi-ați permite, doamnă?… acum, cu toate perechile acestea de ochi ațintite asupra noastră… ațâțate, nervoase, setoase de scene hard… m-ați lăsa să vă pipăi sânii…? par interesați, avizi de o mângâiere… pariez că n-a mai mușcat de mult cineva din ei… încercăm? vă garantez o emoție unică, una pe care nu ați mai trăit-o vreodată… gândiți-vă, nu se va întâmpla decât o singură dată, acum… după ce se va termina acest spectacol nu veți mai auzi de mine, niciodată… va fi de parcă nici n-aș fi existat… numai senzația… senzația de a-ți fi atins un loc intim… în public… sub privirile lacome ale asistenței… (în timp ce vorbește – folosind un ton jos dar erotic - atinge cu grijă sânii spectatoarei, dacă aceasta face vreun gest brusc, își retrage imediat mâna, dacă nu, insistă până la incandescență; in timpul acestui joc în care se poate întâmpla orice, se aude din nou vocea de bărbat de la început cântând tărăganat „O my darling Clementine”; la auzul cântecului o ia la fugă urlând, spre scenă sau spre spațiul de joc; se ascunde în spatele scaunului, ghemuindu-se; la un moment dat vocea nu se mai aude; se va ridica din spatele scaunului cu multă precauție; se va apropia de un pantalon de pe scenă și se va ascunde după el; va scoate doar capul și va privi cu atenție în sală, în culise, spre pod)

…(vorbește în șoaptă) uitați cum stă treaba – bărbații sunt niște porci… vă spun eu, sunt porci, porci… iar eu am învățat asta încă de la primul contact sexual… Robert… atlet… puternic, sensibil, delicat… îmi recita din Eminescu… “pe lângă plopii fără soț, adesea am trecut”… brrrrrr! nu mi-a plăcut niciodată Eminescu… un onanist… ca și Robert… ne iubeam ca niște nebuni, însă în pat trebuia întotdeauna să-l excit cu mâna… el îmi recita din Eminescu și eu i-o frecam amorezată până în vârful urechilor… credeam că acela este idealul perversiunii vinovate, eram bucuroasă în sinea mea că puteam face și eu lucruri neobișnuite… până într-o zi când n-am mai găsit așa de amuzant să freci penisul unui bărbat care îți recită poezii… și care ejacula numai la Scrisoarea a III-a… când se înfuria Baiazid… ce mai freamăt… ce mai zbucium… după ce pleca simțeam o nevoie chinuitoare de a mă culca cu cineva, în modul cel mai normal cu putință… simțeam nevoia să mă simt pătrunsă… iar degetele mele treceau de la duritatea… (se oprește brusc; se adresează publicului cu voce normală; iese de după pantalon, prinde curaj) e prea explicit? e dur? să mă opresc? nu vreți să ascultați ce s-a întâmplat mai departe? orgiile din bucătărie cu Călin… oralul din casa scării cu un necunoscut? nu?… nimic?… (pentru sine; privind publicul foarte critic) ce fețe aveți… speriați… jenați… omul mediu – compromisul grotesc dintre animal și plantă… nimic sincer, nimic la vedere, totul ascuns cu grijă în adânc și numai pentru sine… egoism, pragmatism, cinism… da, da, despre voi este vorba aici… aici totul e pe față… Ecaterina Hâțu versus omul mediu, ce spuneți de asta? un ideal solid, nu? măcar pentru atâta lucru merită să trăiesc… dacă aș fi patetică probabil că aș cădea în genunchi și v-aș ruga să mă înțelegeți… (cade în genunchi, vorbește teatral): “Domnilor! Doamnelor! nu vă cer să-mi cedați locul, nu vă cer bani împrumut sau o partidă de sex furată… nu vă cer decât să mă ascultați pentru că mie, dintre toate darurile de pe lume, mi-a fost dat doar unul – acela de a povesti… sunt disperată, am nevoie de cineva care să mă asculte; dacă nu povestesc, mor… dacă nu povestesc, mor”…
(se îndreaptă spre mijlocul scenei; are o mină foarte blândă, complice chiar) nu trebuie să credeți chiar tot… să nu credeți că cei pe care îi vedeți pe scenă seară de seară sunt niște indivizi normali… nu vă lăsați păcăliți de fețele lor zâmbitoare la aplauze sau în emisiunile televizate, o nu…. toți au devenit ceea ce au devenit din slăbiciune… pentru că nu au putut fi altceva… unii pentru că nu au putut deveni criminali, deși au tipărită această enormitate în datele lor genetice… și de atunci joacă până la epuizare roluri de criminali… actrițele pentru că n-au putut iubi pe cineva în viața lor; n-au avut timp sau au fost pur și simplu frigide… le-a dotat Dumnezeu doar cu o prelungire a vezicii urinare… acestea umblă disperate după un rol de Julietă… nimeni nu cade epuizat de bucurie auzindu-vă cum vă pocniți palmele înainte de căderea cortinei… sau ați crezut asta… ați crezut asta? ați crezut măcar pentru o clipă idioțenia asta?… stați puțin… credeți că eu sunt acum, aici, în fața dumneavoastră doar ca să interpretez un rol? doar ca să mă bucur de un succes iluzoriu? adică eu joc și voi, la final, bateți din palme, vă ridicați de pe scaune, vă îmbrăcați și plecați acasă? și eu mă retrag în cabină împlinită? și vă păstrez căldura în inimă… this kind of shit?… (începe să râdă isteric) Dumnezeule! dar trebuie să fie minunată naivitatea asta… da… știți cum e… cineva trebuie să te lumineze odată… cineva trebuie să-ți vorbească… de la obraz la obraz, de la maiou la maiou… sincer, fără artificii, fără ascunzișuri… pur și simplu, de parcă te-ar anunța că ți-a sunat ceasul… ceva de genul: “Ecaterina Hâțu, mai ai de trăit 24 de ore – a venit momentul adevărului… ce preferi? s-o lălăim așa până la voma finală? sau să facem un exercițiu de mântuire?” (către public) voi ce ați alege? hai, curaj… (desigur, nu va spune nimeni nimic; schimbă tonul – e din nou arțăgoasă)… știți ce e curios? joc teatru de 5 ani… sunt actori care joacă teatru de o viață… sute de mii de actori s-au irosit pe scenă din Grecia Antică și până astăzi… s-au etalat în fața voastră drame sfâșietoare, s-au derulat destine imense, s-a construit o întreagă lume… da, da… s-a construit pentru fiecare dintre voi, o întreagă lume, o lume imensă: cu reguli, cu drame, cu crime, cu tirani și cu salvatori… și după atâta efort sisific, după atâtea cicluri de naștere și moarte, voi nu sunteți în stare să răspundeți unei întrebări simple care vi se pune la modul cel mai simplu… eu, Ecaterina Hâțu am pus o întrebare… stau în fața voastră… și sunt vie, sunt a dracului de vie… stau în fața voastră și aștept un răspuns… un răspuns simplu, o reacție… la naiba! și voi stați și vă holbați la mine cu ochii ăia nevinovați, de individ scos dintr-o cutie ca să fie introdus în alta… uitați-vă la voi! uitați-vă la voi! ce căutați aici? aici nu e spectacol, aici nu e circ, e viața! trăiți-vă viața, la naiba! unde credeți că vă aflați, la biserică? acolo, într-adevăr, totul e ok, sfinții sunt morți, rânjesc fără stress din icoane colorate… vă duceți, vă închinați și le puteți spune orice pentru că nimeni, dar absolut nimeni nu vorbește și știți că răspunsurile lor sunt de fapt răspunsurile voastre, cele pe care le coaceți încă de acasă dar nu vi le puteți livra decât în cadru oficial, cât mai credibil… dar aici? oameni buni! Prieteni! Camarazi! Băi!… aici e viață… frumoasă și împuțită în același timp, tandră și cinică… e viața… iar eu… eu sunt Ecaterina Hâțu…