Să vă spun un secret – totul se întâmplă la timpul prezent… toate experienţele voastre, ale mele… doar la timpul prezent… viaţa mea este un timp prezent perpetuu… amintirile mele sunt toate imaginea unor întâmplări prezente… ceea ce fac acum, rolul acesta, e chiar viaţa mea, povestită în timp ce se scurge… aşa cum se scurg şi vieţile voastre… şi am să vă dau o veste proast㠖 chiar şi acum, aici, suntem cu toţii pe moarte… procesele chimice îşi văd de treabă… celulele creierului mor progresiv la fiecare frază pe care o emit şi cu care vă pun pe gânduri… fiecare imagine, senzaţie, fiecare gest pe care îl fac vă sustrage subtil energia vitală… e o idee interesantă, nu? să vii la teatru ca să fi asasinat… cu consimţământul tău… (în ritmul piesei muzicale, de parcă ar fi textul acesteia) viaţă… moarte… viaţă… moarte… viaţă… moarte… (reia monologul) dar să nu fim pesimişti şi să recunoaştem că există o recompensă la toate acestea – plăcerea… ia să vedem (pentru fiecare plăcere din enumerare va executa câte o mişcare de dans diferită) : plăcerea de a fi lângă cineva atunci când are nevoie… plăcerea de a simţi un penis beton între picioare… plăcerea de a mânca o prăjitură cu frişcă… plăcerea de a citi o carte… plăcerea de a primi bani… plăcerea de a minţi.… plăcerea de a trăda… plăcerea de a dormi… plăcerea de a te plictisi… plăcerea de a te revolta… plăcerea de a fi trist şi plăcerea de a fi vesel… plăcerea de a povesti… catharsis… şarm… enjoy… iată un posibil răspuns la întrebarea de ce? de ce vă vorbesc eu acum? din plăcere… de ce mă ascultaţi atenţi sau plictisiţi? din plăcere… (se opreşte şi se caută de ţigări; găseşte una, o aprinde, trage cu nesaţ din ea)… iată o adevărată plăcere… am crezut că vreau să devin actriţă din vocaţie; credeam că în această meserie îmi pot atinge ţelul… ţelul meu?… ţelul meu (se gândeşte)… acela de a fi mulţumită de mine însămi… acela de a-mi face plăcere… ţel de om simplu, nesofisticat... acum ştiu doar că am devenit actriţă din viciu… doar din viciu… cum? (se aşează fie pe jos, fie revine pe scenă, undeva de unde poate fi văzută; trage din ţigară, vorbeşte pentru ea) fumez cam mult… (se aşează pe scaunul de pe scenă; către public)

Nu pare prea interesant, nu?… aţi venit aici cu inima îndoită… vă întrebaţi ce ar putea fi nou… sau ce ar putea aduce Ecaterina Hâţu nou… ea e un om simplu, abia dacă aţi auzit de ea… de mine… oamenii de rând nu sunt subiecte pentru curiozitatea noastră bolnavă, nu?… nouă ne trebuie Supermani, indivizi capabili de gesturi extreme… sau femei planturoase care să zâmbească erotic… femei cu ţâţe mari, obraznice şi tari… ţâţe pe care să-ţi pui în vis capul şi să lucrezi la bunul mers al umanităţii… hm!… (îşi dezveleşte un sân; în timp ce vorbeşte îl tot pipăie, ca pe un obiect supus cercetării) dar, nu una ca aceasta, nu?… e cam mică, diformă… e molatică… are o culoare incertă… dacă îi dau drumul cade… nu cred că ar excita vreun bărbat… oare ar excita vreun bărbat? (coboară în sală; se apropie de un bărbat din public; îl pune să îi atingă sânul) spune-mi, te excită?… atinge-l… hai atinge-l… nu te teme, nu muşcă, ai văzut sân muşcând în public? hai, pune mâna, ea nu-ţi va spune nimic (întreabă femeia care îl însoţeşte)… v-ar deranja, doamnă? nu, aşa-i? (iar către bărbat) cel mult te va ruga acasă să pui mâna şi pe sânul ei… hai… e mic, inofensiv… (după ce bărbatul atinge sânul)… n-ai mai făcut-o de mult… nu spune nimic, se simte… acum vreau să-mi răspunzi la o întrebare, dar sincer… ai erecţie? în momentul acesta, acum, ai erecţie? (nu îl lasă să răspundă; merge la un alt bărbat) tu! pune mâna, atinge-l… hai atinge-l… aşa… vezi? eşti la teatru… vedeţi ce bine e la teatru? cine este mai fericit decât spectatorul care vine la teatru şi capătă contra unui preţ modic dreptul de a atinge un sân de femeie tânără?… dar femeile… femeile… ele de ce vin la teatru? (se apropie de o femeie mai în vârstă)… dumneavoastră, doamnă, aţi avea curajul să puneţi mâna pe sânul meu?… încercaţi (dacă femeia refuză merge la alta, până va fi dispusă una să îi atingă sânul)… ei, cum e? nu prea este… aveţi şi dumneavoastră, emoţia e minimă, poate şi vârsta… dar ce ar fi…? dar ce ar fi dacă aş atinge eu sânul dumneavoastră?… mi-aţi permite, doamnă?… acum, cu toate perechile acestea de ochi aţintite asupra noastră… aţâţate, nervoase, setoase de scene hard… m-aţi lăsa să vă pipăi sânii…? par interesaţi, avizi de o mângâiere… pariez că n-a mai muşcat de mult cineva din ei… încercăm? vă garantez o emoţie unică, una pe care nu aţi mai trăit-o vreodată… gândiţi-vă, nu se va întâmpla decât o singură dată, acum… după ce se va termina acest spectacol nu veţi mai auzi de mine, niciodată… va fi de parcă nici n-aş fi existat… numai senzaţia… senzaţia de a-ţi fi atins un loc intim… în public… sub privirile lacome ale asistenţei… (în timp ce vorbeşte – folosind un ton jos dar erotic - atinge cu grijă sânii spectatoarei, dacă aceasta face vreun gest brusc, îşi retrage imediat mâna, dacă nu, insistă până la incandescenţă; in timpul acestui joc în care se poate întâmpla orice, se aude din nou vocea de bărbat de la început cântând tărăganat „O my darling Clementine”; la auzul cântecului o ia la fugă urlând, spre scenă sau spre spaţiul de joc; se ascunde în spatele scaunului, ghemuindu-se; la un moment dat vocea nu se mai aude; se va ridica din spatele scaunului cu multă precauţie; se va apropia de un pantalon de pe scenă şi se va ascunde după el; va scoate doar capul şi va privi cu atenţie în sală, în culise, spre pod)

…(vorbeşte în şoaptă) uitaţi cum stă treaba – bărbaţii sunt nişte porci… vă spun eu, sunt porci, porci… iar eu am învăţat asta încă de la primul contact sexual… Robert… atlet… puternic, sensibil, delicat… îmi recita din Eminescu… “pe lângă plopii fără soţ, adesea am trecut”… brrrrrr! nu mi-a plăcut niciodată Eminescu… un onanist… ca şi Robert… ne iubeam ca nişte nebuni, însă în pat trebuia întotdeauna să-l excit cu mâna… el îmi recita din Eminescu şi eu i-o frecam amorezată până în vârful urechilor… credeam că acela este idealul perversiunii vinovate, eram bucuroasă în sinea mea că puteam face şi eu lucruri neobişnuite… până într-o zi când n-am mai găsit aşa de amuzant să freci penisul unui bărbat care îţi recită poezii… şi care ejacula numai la Scrisoarea a III-a… când se înfuria Baiazid… ce mai freamăt… ce mai zbucium… după ce pleca simţeam o nevoie chinuitoare de a mă culca cu cineva, în modul cel mai normal cu putinţă… simţeam nevoia să mă simt pătrunsă… iar degetele mele treceau de la duritatea… (se opreşte brusc; se adresează publicului cu voce normală; iese de după pantalon, prinde curaj) e prea explicit? e dur? să mă opresc? nu vreţi să ascultaţi ce s-a întâmplat mai departe? orgiile din bucătărie cu Călin… oralul din casa scării cu un necunoscut? nu?… nimic?… (pentru sine; privind publicul foarte critic) ce feţe aveţi… speriaţi… jenaţi… omul mediu – compromisul grotesc dintre animal şi plantă… nimic sincer, nimic la vedere, totul ascuns cu grijă în adânc şi numai pentru sine… egoism, pragmatism, cinism… da, da, despre voi este vorba aici… aici totul e pe faţă… Ecaterina Hâţu versus omul mediu, ce spuneţi de asta? un ideal solid, nu? măcar pentru atâta lucru merită să trăiesc… dacă aş fi patetică probabil că aş cădea în genunchi şi v-aş ruga să mă înţelegeţi… (cade în genunchi, vorbeşte teatral): “Domnilor! Doamnelor! nu vă cer să-mi cedaţi locul, nu vă cer bani împrumut sau o partidă de sex furată… nu vă cer decât să mă ascultaţi pentru că mie, dintre toate darurile de pe lume, mi-a fost dat doar unul – acela de a povesti… sunt disperată, am nevoie de cineva care să mă asculte; dacă nu povestesc, mor… dacă nu povestesc, mor”…
(se îndreaptă spre mijlocul scenei; are o mină foarte blândă, complice chiar) nu trebuie să credeţi chiar tot… să nu credeţi că cei pe care îi vedeţi pe scenă seară de seară sunt nişte indivizi normali… nu vă lăsaţi păcăliţi de feţele lor zâmbitoare la aplauze sau în emisiunile televizate, o nu…. toţi au devenit ceea ce au devenit din slăbiciune… pentru că nu au putut fi altceva… unii pentru că nu au putut deveni criminali, deşi au tipărită această enormitate în datele lor genetice… şi de atunci joacă până la epuizare roluri de criminali… actriţele pentru că n-au putut iubi pe cineva în viaţa lor; n-au avut timp sau au fost pur şi simplu frigide… le-a dotat Dumnezeu doar cu o prelungire a vezicii urinare… acestea umblă disperate după un rol de Julietă… nimeni nu cade epuizat de bucurie auzindu-vă cum vă pocniţi palmele înainte de căderea cortinei… sau aţi crezut asta… aţi crezut asta? aţi crezut măcar pentru o clipă idioţenia asta?… staţi puţin… credeţi că eu sunt acum, aici, în faţa dumneavoastră doar ca să interpretez un rol? doar ca să mă bucur de un succes iluzoriu? adică eu joc şi voi, la final, bateţi din palme, vă ridicaţi de pe scaune, vă îmbrăcaţi şi plecaţi acasă? şi eu mă retrag în cabină împlinită? şi vă păstrez căldura în inimă… this kind of shit?… (începe să râdă isteric) Dumnezeule! dar trebuie să fie minunată naivitatea asta… da… ştiţi cum e… cineva trebuie să te lumineze odată… cineva trebuie să-ţi vorbească… de la obraz la obraz, de la maiou la maiou… sincer, fără artificii, fără ascunzişuri… pur şi simplu, de parcă te-ar anunţa că ţi-a sunat ceasul… ceva de genul: “Ecaterina Hâţu, mai ai de trăit 24 de ore – a venit momentul adevărului… ce preferi? s-o lălăim aşa până la voma finală? sau să facem un exerciţiu de mântuire?” (către public) voi ce aţi alege? hai, curaj… (desigur, nu va spune nimeni nimic; schimbă tonul – e din nou arţăgoasă)… ştiţi ce e curios? joc teatru de 5 ani… sunt actori care joacă teatru de o viaţă… sute de mii de actori s-au irosit pe scenă din Grecia Antică şi până astăzi… s-au etalat în faţa voastră drame sfâşietoare, s-au derulat destine imense, s-a construit o întreagă lume… da, da… s-a construit pentru fiecare dintre voi, o întreagă lume, o lume imensă: cu reguli, cu drame, cu crime, cu tirani şi cu salvatori… şi după atâta efort sisific, după atâtea cicluri de naştere şi moarte, voi nu sunteţi în stare să răspundeţi unei întrebări simple care vi se pune la modul cel mai simplu… eu, Ecaterina Hâţu am pus o întrebare… stau în faţa voastră… şi sunt vie, sunt a dracului de vie… stau în faţa voastră şi aştept un răspuns… un răspuns simplu, o reacţie… la naiba! şi voi staţi şi vă holbaţi la mine cu ochii ăia nevinovaţi, de individ scos dintr-o cutie ca să fie introdus în alta… uitaţi-vă la voi! uitaţi-vă la voi! ce căutaţi aici? aici nu e spectacol, aici nu e circ, e viaţa! trăiţi-vă viaţa, la naiba! unde credeţi că vă aflaţi, la biserică? acolo, într-adevăr, totul e ok, sfinţii sunt morţi, rânjesc fără stress din icoane colorate… vă duceţi, vă închinaţi şi le puteţi spune orice pentru că nimeni, dar absolut nimeni nu vorbeşte şi ştiţi că răspunsurile lor sunt de fapt răspunsurile voastre, cele pe care le coaceţi încă de acasă dar nu vi le puteţi livra decât în cadru oficial, cât mai credibil… dar aici? oameni buni! Prieteni! Camarazi! Băi!… aici e viaţă… frumoasă şi împuţită în acelaşi timp, tandră şi cinică… e viaţa… iar eu… eu sunt Ecaterina Hâţu…