Cristoph colecţiona timbre. Avea o mulţime : cu păsări, cu peisaje, oameni celebri, evenimente istorice, maşini, avioane, din toată lumea. În cercul select al filateliştilor figura printre somităţi.
Colecţia sa de timbre era singura şi marea pasiune. Iar el era singur. Nu-l sîcîia nimeni, niciodată. Locuia la marginea oraşului, într-o mansardă, înconjurat de furnalele zonei industriale şi blocurile cartierelor muncitoreşti. Pentru el acest aspect nu avea nici o importanţă. Obişnuia să privească fumul ridicîndu-se gros spre cer şi apoi, orientîndu-se pe o componentă nord-vestică, spre centru, dar niciodată nu s-a întrebat de ce sau cine e vinovat. Puteau muri intoxicaţi cu toţii. Cristoph nu avea nici o părere. Pentru el, toţi ceilalţi erau chiar morţi, într-atît nu-i păsa. Singurul lucru de care îi păsa într-adevăr era colecţia sa de timbre. O colecţie impresionantă, mereu îmbogăţită. Timbrele şi le procura, în cea mai mare parte, prin corespondenţă. Cunoştea multe nume. Doar nume. Aceste nume aveau obiceiul de a-l ţine la curent cu rarităţile ieşite la vînzare sau cu noile serii. Aveau o plăcere deosebită de a-i comunica marelui colecţionar, disponibilitatea de a vinde sau schimba.
Cristoph le răspundea tuturor, întotdeauna, dar n-a ştiut niciodată cine se ascunde sub aceste nume. Nu l-a interesat. Dacă n-ar fi existat timbrele, fără îndoială că acestea ar fi fost doar nişte nume necunoscute. Ceea ce, dintr-un anumit unghi înseamnă acelaşi lucru. Practic, Cristoph le răspunea timbrelor. Le făcea curte. Întotdeauna cînd primea o ofertă în mintea sa echivala cu o ochiadă. Răspunsul lui era, de asemenea, o ochiadă. Urmau alte cîteva ochiade reciproce, după care atacul deicisv. Foarte rar dădea greş şi asta numai cînd, uneori, trebuia să renunţe la o serie proprie pentru alta nouă, mai tentantă. Exact ca şi în dragoste : nu poţi avea toate femeile deşi ţi le doreşti. Din acest punct de vedere Cristoph era un Casanova.
Mai trebuie spus că, Cristoph, nu rămînea niciodată dator. Fiecare serie sau coliţă intrată în colecţie se bucura, cel puţin la început, de un tratament special. Un tratament metamorfozat, în timp, într-un ritual veritabil. Ritualul se desfăşura astfel : răspundea doar după a treia apăsare a butonului soneriei. Dacă erau două, sau patru, sau cinci, cel din faţa uşii avea mici şanse de a i se deschide. Poştaşul primise instrucţiuni ferme în această privinţă - trei apăsări scurte la intervale la fel de scurte, nici mai mult nici mai puţin. Urma gestul ridicării din pat (singurul obiect pe care te puteai aşeza în locuinţa lui Cristoph), primul picior aşezat pe podea fiind întotdeauna dreptul, apoi paşii spre uşă şi semnătura pentru pachet (numai cu pastă neagră). Pachetul astfel primit era condus atent spre masa aşezată chiar la capătul patului. În tot acest răstimp, undeva în coşul pieptului, se acumulau, încet, încet, energii. Energiile nu erau niciodată eliberate la nivelul membrelor superioare. Cîndva aceste energii duseseră la pierderea celei mai faimoase serii de aerostate din ţară. Acum energiile se transformau doar în păr şi unghii.
Tîrziu, tîrziu de tot, pachetul era desfăcut, iar conţinutul depus pe masă şi aranjat. Reprezenta cea mai importantă parte a ritualului. Timbrele erau dispuse în coloane verticale sau orizontale, în diagonale sau arabescuri, pipăite, mirosite, rearanjate. În cele din urmă, unul dintre aceste aranjamente era ales şi desfăşurat pe prima pagină goală a clasorului. Acesta era Cristoph, aceasta era pasiunea lui. Nimic nu se mai putea face.
Pînă într-o zi cînd, dintr-un motiv necunoscut, întreaga colecţie s-a volatilizat, dispărînd fără urmă. Lovitura a fost teribilă. În ziua aceea coşurile însele au încetat să-şi îndrepte fumul spre oraş, expectorîndu-l exact în partea opusă, fapt fără precedent pentru cetăţenii opriţi pe stradă, uimiţi. După cîteva minute, aceeaşi cetăţeni şi-au reluat treburile lăsate brusc, evenimentul trecînd în categoria întîmplărilor inexplicabile care trebuie imediat şi obligatoriu uitate.
Cu Cristoph, însă, s-a întîmplat un lucru ce nu trebuia în nici un caz să aibă loc - nimic. Nu a izbucnit în hohote isterice de plîns, nu s-a aruncat de la fereastră. Pur şi simplu a acceptat realitatea. În iubire mai poţi şi pierde, inclusiv totul.
O vreme a continuat să privească fumul. La fel de indiferent, la fel de străin. Văzînd că nu-i răspunde nimeni, poştaşul a încetat să mai sune şi a returnat întreaga corespondenţă, tot mai rară. Şi înclinăm să-i dăm dreptate dacă acceptăm următorul final :
"Cristoph a acceptat realitatea. Atîta doar că în memoria timbrelor dispărute a început să colecţioneze frunze. În scurt timp a ajuns la cîteva zeci de clasoare cu frunze-timbre, apoi la cîteva sute, mii, pînă cînd, ca oricare alt om, a murit. Doar că nimeni nu i-a mai găsit trupul. În cazul în care i l-ar fi căutat cineva. A fost necesară intervenţia serviciului de salubritate pentru degajarea încăperii de materia vegetală puterzită şi mirosind îngrozitor. Îngrozitor."