I

În ultima vreme Rudi îşi pierdea tot mai multe ore în gară, urmărind sosirea şi plecarea trenurilor. Există mulţi indivizi în lume care îşi consumă timpul astfel - holbîndu-se la respiraţia greoaie a garniturilor, inhalînd călători de undeva şi exhalîndu-i altundeva, fără nici o logică, aproape fără sens dar, poate şi tocmai de aceea, cu atîta farmec. Numai că Rudi nu era unul dintre aceştia; pe el nu îl interesau persoanele care intrau în oraş, aducînd cu sine aerul altor locuri în care sigur pulsa o viaţă. Sau în care pulsa aceeaşi viaţă, dar în cu totul alt mod. Şi tot atît de sigur.
Aceştia treceau prin faţa lui la fel de neînsemnaţi ca şi orele petrecute pe terasă, în compania aceloraşi chifteluţe de peşte, a vinului alb de Sarica şi a lui Titi, ori ca vîntul uscat ce bătea prin aceste locuri.
Nu îl interesau nici concetăţenii grăbiţi să părăsească oraşul măcar pentru cîteva zile, sau săptămîni, evoluînd tandru pe valul unei evadări iluzorii ce avea să-i aducă - inevitabil - înapoi.
Pe Rudi nu îl prea mai interesa nimic.

Un fum apăsător invadase spaţiul camerei. Copilul începu să plîngă, motiv pentru care fu pocnit peste faţă. Tăcu. Abia apoi fu întrebut ce are. Tîrziu - deja se scăpase. O a doua palmă peste faţa şi începu din nou să plîngă. De data aceasta nu îl mai băgă nimeni în seamă. Copilul plîngea.
În cealaltă parte a încăperii, peste cele două scaune răsturnate şi masa golită cît se poate de brutal de bunătăţi, Marcel îngîna un cîntec, acompaniindu-se cu o chitară rece, aproape acordată. Era un blues trist, despre petrecerile pe care le făcea cîndva, nu demult, în tinereţe, despre fetele pe care le iubise, despre fetele care îl iubiseră, despre bancul cu Vasilică Buze Reci, despre ţara lui de adopţie, cît de răi sînt oamenii acolo, cît de bogaţi...
Cele două femei de lîngă uşă fumau. Pur şi simplu fumau. Erau femei şi toată lumea trebuia să ştie lucrul acesta. Priveau mat întreaga cameră, mişcările dezarticulate, sunetele asemenea. Nu le scăpa nimic, mai puţin copilul care plîngea gînditor. O făcea atît de frumos...
Rudi intră pe uşă în momentul în care Marcel evoca, cu un tragism uşor teatral, dar credibil avînd în vedere lacrima din colţul ochiului stîng şi scrumul de ţigară din paharul cu vin, ziua în care bunica lui i-a agăţat o chitară veche de gît şi i-a spus, "cîntă!" Şi de atunci a tot cîntat. Asta făcea şi în momentul în care Rudi a intrat pe uşă, ţinînd în mîna dreaptă o sacoşă plină cu sticle. Este posibil să fi spus, "am venit", dar cu siguranţă nu i-a răspuns nimeni. Era tîrziu. Aşa gîndea şi Rudi.
"Poate că ar trebui să plec", şi-a mai spus. Din cauza condiţiilor vitrege unei meditaţii consistente, tot în gînd. N-a plecat.

Mai întîi ceapă, apoi ridichii de lună, nişte legături de leuştean şi, deodată, scările tribunalului municipal. Pe care le cobora uşor grăbită Cristiana. Arbora o atitudine solemnă şi, pentru cîteva clipe, piaţa, plasată exact peste drum, îşi pierdu suflul. Unele legume apucară să se vestejească. Altele nu. Preţul merelor crescu uimitor. Aşa de solemn cobora scările Cristiana. Rudi nu era mai impresionat ca altă dată, semn că mai păstra pentru această femeie sentimente. Probabil frumoase. Dumnezeu ştie ce sentimente păstra ea pentru Rudi, fiind recunoscută pentru opulenţa firii sale risipitoare.
Aşadar din nou Cristiana, coborînd scările, iar Rudi la baza lor, aşteptînd. Ea i-a zîmbit, el a răspuns tot cu un zîmbet, dar interesat. Apoi, ea a urcat în automobilul de lux, el i-a întors spatele într-un mod firesc - mergea, de fapt, în direcţia opusă. În urma ei, un parfum discret, de provenienţă străină. În urma lui, disperată, o întrebare - "Eu... cînd?" Întrebarea, curajoasă, se parfumă candid şi parcă nu mai era atît de disperată. Ba chiar aştepta un răspuns.

Rudi îşi rezemă trupul de speteaza scaunului. Îşi aprinse o ţigară. Numără pînă la 15 şi spuse, "intră!". Uşa se deschise şovăitor, împinsă de un individ şovăitor. Puţin chel, puţin matur, fără un deget. Rudi îl pofti să se aşeze. Clientul şovăi din nou, de data aceasta pe bună dreptate - în birou nu se găsea decît un scaun dar acela era deja ocupat. Invitaţia nu fu reînnoită.
Pe client îl chema Victor şi nu dorea altceva decît un împrumut. Pe termen mediu. Nimic nu-l plictisea mai mult pe Rudi decît bărbaţii cu chelie, pe care îi chema Victor şi care solicitau credite pe termen mediu. Şi, cu toate acestea, era nevoit să suporte.
Firma individului prezenta o bonitate bună. Dacă ar fi fost poem, ar fi intrat cu siguranţă într-o antologie îngrijită de un critic mediu. La acest gînd Rudi zîmbi - literatura cu literatura, afacerile cu afacerile. Îi spuse clientului: "Veniţi mîine dimineaţă. Şi nu uitaţi fluxul de numerar şi B.V.C.-ul." Uşa se închise ferm, optimist. Rudi îşi mai aprinse o ţigară. Un B.V.C. era pe cale de a se naşte.

Era singura masă ocupată din local. Iar Titi se opri exact în dreptul ei. "Dai o vodca?" Rudi comandă o vodcă şi continuă să înfulece. Chifteluţe din peşte şi vin de Sarica. De cîteva minute şi Titi. Între doua chifteluţe, îl întrebă "ce faci?" Erau chifteluţele doi şi trei. Răspunsul veni imediat la jumătatea celei de-a treia, "bine, beau vodcă." "A-ha!" şi a patra chifteluţă tremura deja de groază. Apoi Titi îl informă că avea de gînd să-l dea jos pe Tolea. La ultima plecare în Iugoslavia, îl lăsase acasă. Asta însemna că era un şef incompetent. Cultura locală nu avea nevoie de asemenea oameni. "Şi pe cine aveţi de gînd să numiţi?"
"Te bagi?" A cincea chifteluţă rămase în farfurie. Respira uşurată.

Rudi în apartamentul lui. Într-adevăr cochet. Banda de magnetofon se derula într-o parte pentru a se rula în cealaltă. Între aceste două procese simple, un jazz desuet comis de o trompetă. Probabil Tomas Stanko. Sau mai bine nu - Don Cherry. Rudi moţăia în ritmul muzicii. Care tocmai în acel moment, se întîmpla să se piardă. Un apartament gol, o muzică acompaniind discret disoluţia. Rudi încercînd să-şi închipuie ce se întîmplă. Cîteodată. Cu el.

Nu se întîmpla des să-l sune Cristiana. De fapt, era pentru prima dată. Îl invitase. Acum avea să-i spună totul. Deşi era puţin cam tîrziu. Interesul pentru ea începuse să pălească. Asta cam din momentul în care Vasile începuse, din nou, să îi facă curte. Iar Rudi nu era un luptător. Nu reuşea niciodată să considere necesar.
"Tu, Cristiana, eşti o femeie bogată şi frumoasă, ce vrei?" Aşa îi spuse Rudi - nici nu închisese bine uşa. Uşile capitonate se închid întotdeauna cu greutate. Cea a biroului Cristianei nu constituia o excepţie...
"Mă gîndeam... mă gîndeam că poate ar trebui să-ţi acord mai multă atenţie." Dacă l-ar fi chemat Vasile, Rudi ar fi trebuit să spună pasionat că nici nu mai ştie de cînd aştepta un asemenea semn divin. Dacă nu l-ar fi chemat Vasile şi ar fi rămas doar simplu Rudi, ar fi trebuit să îi spună că e prea tîrziu. Pentru că era prea tîrziu. Însă doar tăcu.
"Taci?" Rudi răspunse, "tac." "Vino la mine deseară." "De ce?" întrebă Rudi. De parcă nu ştia. "Ca să ne distrăm." Era prea simplu. Rudi ceru un pahar cu apă. Apoi mai ceru unul. Cristiana îi reproşă, într-un tîrziu, nedelicateţea. Rudi respiră uşurat. Brusc îi dispăru şi setea.

Ultimul proiect al lui Titi era acela de a scoate o revistă culturală. Multă poezie, proză, cîteva comentarii critice, poate şi eseu. Vechiul proiect care viza înfiinţarea unei trupe profesioniste de teatru tocmai căzuse. Şi numai pentru că fusese proiectul lui Titi. Rudi fusese desemnat directorul revistei. Prin graţia şi puterea aceluiaşi Titi.
Finanţarea avea să fie asigurată de Tolea, distribuţia de o firmă specializată, iar promovarea prin presa locală scrisă. Presa scrisă locală se compunea din două cotidiene care apăreau săptămînal. Şi nu le cumpăra nimeni.
Planul se încheia perfect în capul lui Titi. Care avea o formă nu tocmai regulată. Iar de cînd purta şi barbă, chiar dizgraţioasă.
Directorul revistei fu invitat să dea o vodcă. În noua sa calitate.
Rudi plăti şi plecă. Revista căzuse, dar din ruinele ei se ridica un proiect absolut măreţ - un cor unic al tuturor etniilor din regiune. În jur de opt. Cu acest cor special urmau să fie cucerite, în ordine: Europa, Asia, Americile, Australia şi, într-un tîrziu, şi Roamânia. Se căuta doar un dirijor.

Era deja al şaselea chef din februarie. Şi ultimul. Marcel avea să se întoarcă în ţara sa de adopţie, unde îl aştepta o soţie catolică şi un copil bilingv. Din acest motiv îl traversa un stress rebel, ceea ce făcea ca pe alocuri blues-ul să capete accente patetice. Odată cu el se întristă şi Vasile, dar cu o idee mai mult. Plîngea direct din inimă şi consuma direct din sticlă. Uneori înjura. Alteori îl pocnea pe Rudi peste bot. El era singurul vinovat. Şi numai cînd Vasile se întrista cu vodcă. Cheful decurgea lent, fără incidente, pauză sau femei. Spre dimineaţă apăru şi Titi, dar dispăru instantaneu. Nimeni nu a ştiut dacă s-a întîmplat cu adevărat sau doar li s-a părut.
Iar cînd Rudi începu să-şi plimbe degetele peste corzile obosite ale chitării, soarele tocmai catadicsea să se ridice la orizont. Marcel adormise, zîmbind strîmb. Probabil că puştoaica lui de peste mări tocmai i se căţăra pe umeri. Îl trăgea de nas.
Vasile nu apucase încă să vomite, dar procedurile erau deja demarate. Rudi cînta. Fără să ştie. Ca întotdeauna în asemenea momente, se întreba dacă nu cumva ar fi bine să plece. Nu pleca.

Cu o seară înainte, Rudi băuse fără măsură. Nu cu Titi, ci cu Vasile. Acesta din urmă conchise că venise vremea ca şi Rudi să se aleagă cu un portret executat de cel mai interesant artist plastic al oraşului. În viziunea lui Vasile, cel mai interesant artist plastic al oraşului era acela care nu reuşea să vîndă nici o lucrare într-un anumit interval de timp. Ei bine, el bătea toate recordurile.
Prima tuşă fu trasă la orele 17,30 iar ultima după cinci ore, răstimp în care fură consumate trei coli 40/60 marca ARCHE, o cutie cu mine pastel CARRE, trei jumătăţi de votcă şi două pachete de ţigări fără filtru, din care o treime şi fără tutun. În total, un portret de care nu fură mulţumiţi nici artistul nici Rudi. Pe protretul lui dormi Rudi toată noaptea. Printr-o ciudată coincidenţă, capul lui natural se odihnise exact pe capul din desen. Un ochi străin şi rece cu greu ar fi putut trasa o linie de demarcaţie între original şi sosia sa moartă. La ora aceea, totuşi, era aproape la fel de greu să poţi găsi un asemenea ochi. În plus, Rudi îşi spălă temeinic faţa. Apoi spălă şi portretul şi îl aruncă la gunoi. Hîrtia mototolită arăta groazic. Ca o zi ratată.

Cristiana mergea strîns lipită de Titi. Insultător de strîns. În plină zi, în plină stradă. Pe care, întîmplător sau nu, rula şi Rudi. Fiecare salută în felul său. Rudi ridică mîna la cozorocul unei şepci militare ruseşti ipotetice. Titi îi arătă degetul din mijlocul palmei stîngi. Cristiana îl sărută pe Titi. Direct pe lobul urechii.
În mod normal, după, ar fi trebuit să se depăşească. Ceva, însă, le blocase aparatul locomotor. Aşadar erau obligaţi să se privească. "Ce mai faceţi voi?", încercă Rudi, deşi întîlnea pentru prima oară această formaţie. "Noi ne iubim", ciripi Cristiana şi, pentru o secundă, dar numai pentru una, îi apăru în spate o pereche de aripi violent colorate. "Mergem la o votca?", spuse şi Titi.
Sincer.
"Hai să fugim de aici! Să fugim pînă nu ne înghit ăştia!" striga Rudi în sinea lui. Şi nu peste multă vreme striga de-a dreptul în sinea lui Titi, care îl mesteca absent.

Rudi stătea tolănit într-un fotoliu, pe balconul apartamentului său cochet. Privea luna. În seara aceea nimerise a fi plină ochi. Prin preajma ei, doi - trei nori mai isteţi îşi făceau de lucru dar fără nici o şansă. Rudi se gîndi că ar fi fost minunat dacă ar fi putut emigra pe Lună. Ar fi rezolvat uşor cu vizele, cunoştea suficientă lume. Apoi îşi aminti că citise recent un anunţ pe ultima pagină a unui cotidian local. Anunţul spunea că din lips unui număr minim de călători, trenul spre Lună fusese suspendat. Cei doi - trei nori se refugiară îngroziţi - îi fugărea o eclipsă.

Copil fiind, lui Rudi îi plăcea să se joace de unul singur. Avea maşinuţe, avea joc LEGO, avea şi pistoale. Era un puşti ascultător, cu dragoste de carte şi frică de fetiţe - îl inhibau. Abia la 13 ani reuşise să aibă prima prietenă şi pe care nu o sărută decît la despărţire - pe nas.
A doua fu interesată de persoana lui abia în anul II de liceu şi numai pentru faptul că tatăl său avea maşină străină. El îi vorbea de stele, ea îi răspundea claxonînd. El o mîngîia pe creştet, ea se culca cu babacul. Pe bancheta din spate. O iubire imposibilă, finalmente.
Tot tîrziu s-a îndrăgostit de Cristiana. Devenise deja băiat mare şi se bucura de un oarecare succes. În plus, cîştiga bine. Nu i-a folosit la nimic.

Ca să ajungă la birou îi trebuiau numai trei sferturi de oră. Se cam plictisise să le consume zilnic astfel. De cîţiva ani buni. Şi nu era singurul motiv. Totul devenise monoton: joaca cu Cristiana, chefurile de la Vasile, Titi, apartamentul cochet, Mădălina - fata de la balconul de peste drum care uita mereu fereastra deschisă atunci cînd se dezbrăca. Îi crescuse fundul, se tunsese scurt şi îşi vopsise părul. Iar sînii păreau tot mai lăsaţi.
Din bucăţi sîngerii se înfiripă gîndul că poate ar trebui să plece. Definitiv. Într-un oraş mai mare, cu mai mulţi oameni diferiţi, cu multe posibilităţi şi puţine momente de respiro - să nu se plictisească. Simţea nevoia să se sufoce. Cunoştea cîţiva oameni acolo, chiar în capitală. Putea scrie la un ziar, putea lucra la secretariatul unui teatru particular, o bancă dispusă să-l angajeze. Doamne, cîte posibilităţi! Se mira pînă şi Rudi. Zîmbi larg, suficient, dar zîmbetul îi îngheţă pe buze. De atunci lumea a început să-l suspecteze că e fericit.

Cum a cunoscut-o pe Cristiana. El acorda împrumuturi, iar ea le solicita. Şi le obţinea. El era obligat să-i verifice periodic documentele contabile. Aşa s-a născut dragostea lui pentru Cristiana. Care se întîmpla să fie o femeie foarte frumoasă. Dintre facturi şi chitanţe fiscale, dintre N.I.R.-uri şi contracte, dintre registre de casă şi jurnale de încasări şi plăţi, aşa s-a născut dragostea lui Rudi pentru Cristiana.
Ea nu îl iubea. Nu mai iubea pe nimeni, demult, aşa cum procedează toate femeile frumoase. Totuşi, Rudi era un individ care o interesa. Puţin timid, puţin simpatic, pe deasupra şi puţin artist. Poate şi viril. Un fel de unicat în micul oraş. Îşi puse în cap să-i ofere cîndva o noapte întreagă. Nu îşi închipui nici o secundă că avea să fie refuzată.

Rudi trăia din plin sentimentul ratării, dar nu în fiecare zi. Îl apuca de regulă luni noaptea şi abia miercuri la prînz abia mai apuca să comită cîte un banc la care, e adevărat, nu rîdea nimeni.
Era un sentiment puternic şi îi provoca multe neplăceri. Printre care, gura i se umplea de afte, iar genunchii căpătau un aspect piramidal - îl dureau groaznic. Erau momente cînd îi venea să se sinucidă. Ba chiar, de cîteva ori, reuşi să monteze un ştreang, în sufragerie, în faţa televizorului. Dar:
1.funia se dovedea întotdeauna prea lungă;
2.nu se plictisea încă la programul de ştiri;
3.îl apuca brusc senzaţia de foame.
Abandona. Hotăra că nu mai avea nici o şansă. Întîmpina greutăţi căutînd-o.

Soarele îi bătea direct în cap. Pe fiecare în parte. Titi tocmai înlocuise un proiect cu altul. Interesant era că fiecare proiect era mai valoros decît precedentul. Şi tot aşa. Unde avea să se termine totul?
Rudi plimba chifteluţele prin farfurie. Uneori pe faţa de masă. Semn că nu prea avea chef de Titi. Dar de Titi nu se putea scăpa aşa uşor. Mai bine îi dădeai o votcă. Rudi îi plătise deja două. "Mai vrei una?", îl întrebă într-un fel de virtute a inerţiei.
"Nu", i-a răspuns acesta cu fermitate, "începînd de astăzi nu mai primesc de băut; îmi voi cumpăra singur." Rudi se miră teribil. Brusc i se făcu foame. "Dar ce s-a întîmplat?", întrebă abia după ce Titi se ridica să plece. O furtuna magnetică colosală tocmai răvăşa suprafaţa soarelui. "Nu ştiu nici eu; vreo furtună magnetică." Rudi izbucni în rîs. Dar tăcu imediat.

Visa că într-o noapte o iubise pe Cristiana atît de mult încît Luna roşise pînă la incandescenţă şi, pentru prima dată, dezvălui lumii faţa sa nevăzută. E adevărat, era mult mai frumoasă. Dimineaţa, paşi panicaţi străbăteau strada într-un singur sens, lăsînd în urmă sunete dezacordate. De la fereastră, cei doi îndrăgostiţi priveau la lumea care se înghesuia la poarta unei biserici apărute ca din pămînt, sau ca din cer. "Apocalipsa!", striga cîte unul arătînd acuzator cu degetul.
Au deschis larg fereastra şa aşa frumoşi şi goi şi-au dat drumul în eter. Lumea amuţită privea plutirea ireală a doi îngeri cărora le lipseau aripile. La intervale egale de timp pierdeau din înălţime.
Între etajul I şi parter se trezi şi Rudi. Spuse, "nasol" şi se buluci spre balcon.

Expoziţia personală a lui Vasile a fost considerată evenimentul anului. Bine, era şi singurul. De data aceasta tema era "Portrete de insecte domestice." Nimeni nu picta insecte aşa cum o făcea Vasile. În lucrările lui hiperrealiste, totul părea hiperrealist. Motiv pentru care, printre invitaţi, puteau fi văzute mişcîndu-se dezinvolt cîteva perechi de furnici gomoase, trei purici cam nătăfleţi, cîteva căpuşe puse pe şotii şi un grup de ploşniţe de grîu prăfuite - tocmai veniseră de la cîmp. Acestea din urmă mimau oboseala deşi toată lumea ştie că ploşniţa de grîu este un parazit notoriu.
Luă cuvîntul mai întîi primarul, recunoscut pentru gustul său pentru artă. Mai ales cea culinară. Discursul său fu, ca de obicei, unul solemn dar plin de promisiuni plăcute. Unele credibile, cele mai multe nu. Atunci cînd se apucă să promită solemn că el va aduce personal primul pian de concert din oraş, una dintre căpuşe i se strecură după ureche şi îşi înfipse cu putere colţii în locul moale, plin cu sînge. Primarul o lovi din instinct, ucigînd-o. Gestul său nu scăpă privirilor. Oamenii începură să rîdă. Insectele, însă, protestară in corpore. Se născu o mică busculadă dar care fu rapid curmată de promisiunea primarului că va interzice comercianţilor desfacerea către populaţie a insecticidelor.
Apoi vorbi unul dintre purici. El nu promise nimic dar milită pentru o conciliere definitivă între oameni şi insecte. În final, fu aplaudat de către reprezentanţii ambelor specii şi toţi se repeziră la masa cu bunătăţi.
Ca de obicei, Vasile nu vîndu nici o lucrare.

La bancă lucurile mergeau din ce în ce mai prost. Cuvîntul "concediere" îşi făcea tot mai cunoscută prezenţa pe holurile instituţiei, tropăind ameninţător şi lăsînd în urmă mici norişori de praf.
Rudi îşi studia profilul într-o oglindă, de obicei foarte bine ascunsă într-unul dintre sertarele biroului, sub un ziar. Faţa lui era compatibilă cu cea dintr-un carnet de şomer, dar descoperirea nu-l descumpăni. El oricum avea să plece. Le va arăta el lor. Vor scrie ziarele, posturile de radio (de fapt, singurul) se vor încinge, iar televiziunea va umbla după el în limbă. Erau papile gustative care urlau deja de groază. Totul era doar o chestiune de timp.
Se cam săturase. El vedea lucrurile într-un fel; cei cu drept de semnătură altfel. Clasic. Singura problemă era aceea dacă avea să se despartă de ceilalţi în termeni amiabili sau urma să facă un scandal monstru pe motive care nici nu mai contau. Dar, după cum se ştie, aşa revoluţiile îşi devorează liderii, tot aşa şi scandalurile îşi înghit cauzele. Se va gîndi şi la asta.
Cineva bătea la uşă. În mod cu totul şi cu totul fatal era Victor. Solicita renegocierea termenelor de plată. Rudi îi zîmbi macabru. Iar Victor behăi tandru.

Telefonul suna deja cu insistenţă. În curînd şi enervant. Abia apoi îl ridică Vasile. Îl ridică este puţin spus pentru că pur şi simplu receptorul fu catapultat cu un şut - de adevărat maestru al fotbalului - direct în urechea internă. Şi rămase înfipt acolo atîta vreme cît Vasile vorbi. Ba chiar şi după aceea.
Era Titi. La al treilea apel în aceeaşi dimineaţă ternă de duminică. Acesta nu înţelegea cum pictorul refuza să ia parte la cel mai simplu dar şi cel mai curajos proiect, care îi picase pe creier tocmai cînd Cristiana îl anunţase că îşi bătuse joc de el.
Succesul mediatic era garantat - un cetăţean smuls cu forţa din locaşul său intim, tîrît pe scări şi la urmă înghesuit într-o cuşcă ce avea să fie plimbată prin centrul oraşului. Însoţită doar de poliţişti pensionari surdo-muţi. De "Ziua Porţilor Deschise". Astfel, lumea trebuia să fie avertizată cu privire la pericolele care o pîndesc exact cînd totul pare a fi în siguranţă. Un fel de Titanic dar fără iceberg.
"Şi dacă ne dă în judecată?"
"Nu contează. Asta va dovedi că nu este un om liber; că, în realitate, liniştea şi securitatea lui personală nu-i mai stau în putere ci în mîinile unor instanţe incerte, străine."
"Să vezi ce sigur se va simţi atunci cînd îi vei îndesa în buzunare cîteva zeci de milioane; asta ca să nu mai spun că te-ar putea paşte bulăul."
"Sînt un om liber, îmi asum riscul."
"Te-ai gîndit la cineva anume?"
Vasile avu brusc senzaţia că îl mînca în fund. Iar, într-un tîrziu, telefonul fu trîntit cu precizie de podea. Cu tot cu ureche.
Undeva în cartierul E3, Rudi se întorcea pe partea cealaltă, dar fără ca somnul lui să se bucure de mierea dimineţii. Pe faţă îi clocea o grimasă urîtă, trădînd un vis kafkian.

Oraşul avea o populaţie de aproximativ 80.000 de capete. Şi cîteva suflete. Toate vii. Deşi era înconjurat de ape, nu era un oraş de pescari. Deşi avea un combinat metalurgic, două fabrici de confecţii şi una de mici ambarcaţiuni, nu era un oraş muncitoresc. Şi deşi era oraş, nu era locuit de orăşeni.
Totuşi, majoritatea locuitorilor avea o ocupaţie, iar cine nu avea îşi putea găsi cu uşurinţă una.
Era, într-adevăr, un oraş greu de catalogat. Un singur lucru se poate afirma cu certitudine în legătură cu acesta - locuindu-l, aveai permanenta senzaţie că nu ai ce căuta acolo.

Hotărîrea fu luată într-o singură clipă, sub duş. Atunci cînd apa caldă muri prematur. Nu se mai putea continua astfel. Rudi se şterse febril - îi era frig. Apoi, pe canapeaua cu colţul ros, deschise un geamantan de carton. Gura acestuia începu să înghită de-a valma : chiloţi, ciorapi, cămăşi, prosoape, şampon, săpun, trusa de bărbierit, fotografia cu tata şi mama sub teiul lui Eminescu, cuţitul de bucătărie. Restul, data viitoare. Clack! Clack! Făcură încuietorile; era rîndul lor să fie nervoase.
Rudi se îmbrăcă în grabă; putea prinde trenul de seară. Dimineaţa ajungea în capitală, pînă la prînz se stabilea provizoriu la Bodo, seara dădea cîteva telefoane, iar a treia zi putea merge la lucru.
Telefonul începu să sune previzibil. Rudi trînti geamantanul şi se întrebă dacă era cazul să răspundă. Nu era dar răspunse. Bodo îl anunţa că se retrage la ţară prin căsătorie. Valiza rămase trîntită. La fel şi Rudi. Ca printr-o minune, apa caldă ţîria din nou.

O întîlni absolut întîmplător în faţa statuii lui Mircea. Călare. Avea o faţă tristă care cerea compasiune. Şi Rudi i-o dădu. Din puţinul său. În jur de opt-nouă ore, la ea acasă, în pat.
"Unele lucruri sînt aşa de simple...", filosofă Cristiana.
"Iar altele aşa de complicate...", contrafilosofă Rudi. Scrumul căzu pe ciorapul femeii, lîngă pata de ruj.
"M-aş fi putut îndrăgosti de tine; sau... poate chiar am fost", cochetă Cristiana cu o mărturisire şchioapă.
"Niciodată nu e prea tîrziu", cită şi Rudi un vechi proverb românesc. De aceea şi păgubos.
" De data aceasta, da; m-am hotărît să plec." Liniile feţei ei deveniră pătrate. Mîngîindu-le, Rudi îşi umplu instantaneu palmele cu răni urîte, pline de sînge. Dar durerea fu repede depăşită de uimire. "Nu se poate! Unde ?" Cristiana desenă în eter o hartă şi începu să-l plimbe prin toată lumea. Văzură împreună Parisul, văzură şi Haga. Vizitară muzee celebre şi locuri nemaiîntîlnite. Iar, mai tîrziu, cînd forţa imaginaţiei se mai estompă, se mulţumiră doar cu Capitala. Ea patronînd o celebră galerie de artă, el apucîndu-se serios de scris.
"Ştii ce e curios?", o întrebă Rudi, pregătindu-se să-i dezvăluie propriul lui plan de evadare. Numai că pe ea nu o interesa ce e curios. Îşi trase chiloţii şi se adăposti în baie.
Nici ei nu îi plăceau despărţirile.

Nu mai era nici un secret pentru nimeni că Rudi se pregătea să plece. Unii prieteni îl încurajau. Alţii îl sfătuiau să rămînă. Normal. Meditînd la acest pas, Rudi aştepta să i se răcească chifteluţele. Şi să apară Titi. Apoi chifteluţele se răciră. Rudi încetă să mai mediteze şi le mîncă. Titi întîrzia. Aşa că se ridică de la masă şi, alegînd un aer afectat, părăsi terasa. În urma sa ospătarul scutura plictisit cu un ştergar faţa de masă. De departe, însă, părea că flutură o eşarfă. De bun rămas.

În seara plecării fu surprins să-l găsească în gară pe Vasile. Aşezat strategic între cele două linii, în faţa unui şevalet. Picta în draci. Rudi ezită mult pînă să-l facă atent. Poate îi era puţin teamă. Curiozitatea învinse pînă la urmă şi o mînă de greutate medie poposi pe umărul lui Vasile. "În sfîrşit", spuse acesta. Şi aşeză o pată de lumină pe nasul unui personaj. O mulţime de întrebări căzură brusc în groapa comună a întrebărilor şi acolo putreziră. "Nu eşti singurul care vrea să plece", continuă acesta şi, dintr-o dată, Rudi îl văzu pe pictor altfel. De jos în sus.
Rudi se aşeză în tăcere lîngă artist. Acesta picta şi vorbea. Aşa cum nu o mai făcuse niciodată. Din cînd în cînd era întrerupt de şuieratul unei locomotive care se pregătea de plecare. Curios, în seara aceea toate locomotivele plecau. Pentru totdeauna.
Se întunecase de-a binelea cînd plecară Vasile şi Rudi, în sens opus. Iar chestia asta, poate pentru prima oară, le făcea o plăcere nebună.

II

Vasile se ridică din pat cu capul mare. Cu cîteva gesturi - unele bruşte, altele nu - îndepărtă de pe trup pensulele, pastelurile, un fragment de ramă, trei tuburi de culoare şi pledul de lînă. Se ridică buimac, îşi aminti unde se află şi apoi se linişti. Un pic.
Pe şevalet, pînza cu Miles Davis ieşind dintr-un ou, împlinea a patruzecea zi de cînd fusese abandonată. Se pregătea pentru a patruzeci şi una. Miles Davis schiţa deja un rictus de nemulţumire. Iar oul începea să miroasă.
S-ar fi apucat să picteze insecte, pentru că el aşa se simţea în dimineaţa aceea - ca o insectă. Îşi frecă picioarele şi fu curios să constate că acest proces umplea casa cu sunete. Un fel de cri, cri, dar de culoare incertă. Aripile se dezmorţeau greu, iar trompa tremura cuprinsă de nelinişti.
Scăpă de toate acestea abia înspre seară, cînd a doua pînză, în care un grup compact de muşte verzi se ondulau într-un ritual de împerechere, fu semnată pe mijloc. Apoi, pentru o jumătate de oră se lipi de tavan şi rămase acolo nemişcat. Obosise. Îl dureau ochii - erau prea mulţi.

Singurul care îl căuta la telefon era Titi. Întotdeauna avea cîte o idee. Întotdeauna i-o comunica mai întîi lui. Întotdeauna îi trîntea telefonul în nas. Şi-l umplea de sînge.

Şi Vasile o iubise pe Cristiana. Pe vremea aceea ea nu cocheta cu succesul financiar. Iar Cristiana simţea ceva indefinit dar sigur pentru el. Vasile era artist, iar ea o simplă absolventă de liceu real.
S-au cunoscut într-o seară, pe terasă. El bea cafea şi desena portrete pentru fete. Ea bea suc şi îl ţinea de mînă pe Antoniu. Pentru ultima oară. Antoniu s-a oferit să-i plătească un portret. Ea a acceptat. Vasile s-a îndrăgostit nebuneşte de fată. A tras cu praştia în ea şi-a ucis-o. Antoniu a plătit şi-a plecat. Cristiana a rămas cu portretul şi cu ochii lui Vasile înfipţi în decolteul ei inocent. Amîndoi erau umezi.
Cîteva zile au vorbit la telefon. Cîteva luni şi-au trimis lungi şi pasionale scrisori. Nu s-au văzut decît de trei ori. Ultima oară el ţinea în mînă un buchet de tuberoze, iar ea un bilet spre Capitală - intrase la facultate. După cinci ani s-a întors. Cu un certificat de căsătorie în mîna dreaptă şi un set de chei OPEL în cea stîngă. N-a suferit îndeajuns niciunul.

Dar ceea ce îl deranjau cel mai tare chefurile cu Marcel. Iarna. Acesta sosea din ţara de adopţie, precum păsările călătoare, cu deosebirea că lua cu sine şi chitara. Îi făcea plăcere să recunoască faptul că dacă ar fi ştiut că a fi liber înseamnă a nu avea nici un şfanţ, nu ar mai fi plecat.
De obicei bea fără măsură şi începea să plîngă. Plînsul lui Marcel era pus pe note şi interpretat cu pasiune. Cîntece duioase, languroase, îmbibate cu alcool.
La aceste chefuri erau invitate, inevitabil, femei. Aceleşi. Rolul lor era acela de a veni, a fuma, a rîde, a bea şi a pleca. De ele nu se atingea nimeni. Şi ele nu atingeau pe nimeni. O complicitate dezinteresată îi ţinea pe toţi împreună.
Spre miezul nopţii apărea şi Rudi. Iar spre dimineaţă, Titi. Titi pleca imediat. Vasile se îmbăta. Şi îl pocnea pe Rudi.

La Vasile în atelier era întotdeauna o dezordine de nedescris.
Bine, la Vasile în atelier era întotdeauna o dezordine de.
Uneori, la Vasile în atelier era întotdeauna o dezordine.
Alteori, la Vasile în atelier era întotdeauna o.
În general, însă, la Vasile în atelier era întotdeauna.
Altfel, la Vasile în atelier era.
Pînă la urmă, la Vasile în atelier.
Apoi la Vasile în.
Apoi la Vasile.
Şi la.
La la la.

Era o zi superbă de vară. Genul de zi în care trebuie să se întîmple ceva. Vasile se bucura din plin de o asemenea oportunitate. La masă era şi Rudi care înghiţea cu distincţie chifteluţe din peşte şi vin de Sarica. O imagine plină de semnificaţii şi care fu transferată pe un şerveţel din bumbac, cu ajutorul unei sticle de ketchup.
Vasile spuse, "Ce zi superbă de vară."
Rudi avea gura plină, dar adăugă, " Mneste mngenul mnde mnzi (mniam mniam) mnîn mncare mntrebuie mnsă mnse mnîntîmple mnceva". Nu stropi pe nimeni.
Mai încolo plăti şi plecă. Departe, departe, Rudi constată că ospătarul îl ciupise de 1000 de lei. "Ţi-am spus eu?"
Vasile rîse cu poftă, "La ce ţi-a folosit?"

Avea din nou nevoie de bani. Primul gînd zbură spre Cristiana. Întotdeauna cînd avea nevoie de bani primul gînd zbura spre Cristiana. Era bogată, era frumoasă, o iubise. Gîndul zbura asemenea unui porumbel voiajor, batea la geamul Cristianei cu ciocul, o dată, de două ori, nu-i răspundea nimeni şi revenea acasă. Direct în capul lui Vasile. Motiv pentru care îl vizita pe Rudi la bancă.
Deşi vizitele lui erau suficient de dese pentru ca numai prezenţa lui tăcută să dezvăluie scopul lor, Vasile îşi începea discursul invocînd starea vremii. Apoi, printr-un strălucitor exerciţiu de oratorie, traversa întreaga economie mondială. Ca moara de pe Siret. Făcea scurte şi concentrate halte prin programul nuclear pakistanez, conflictul azero-armean şi controversa Microsoft-Guvernul american.
La final obosea şi cu un ultim efort cerea de-un pachet de ţigări fără filtru. După care pleca.

I se mai spunea şi Vasilică Buze Reci. Sau, prescurtat, Buze Reci. Uneori, doar Buze. Porecla provenea dintr-un banc pe care numai el îl putea spune în aşa fel încît să nu te străbată nici un rest de ilaritate. Ba dimpotrivă. Oricum, nu ştia altul.
"Într-o zi o haită de lupi de pe deal vru să atace o turmă de oi din vale. Elanul haitei fu însă brusc curmat cînd, apropiindu-se, zăriră la stînă, pe lîngă cîinii cei mari, o javră mică şi neastîmpărată. Lupii bătrîni se retraseră înfriguraţi, rostind cu o teamă religioas㠂e Vasilică Buze Reci’. Doar unul mai tînăr şi, în consecinţă, naiv, rîse superior şi dădu iama în cîrdul de oi. Nu se speria el tocmai de o potaie.
Ceilalţi cîinii fugiră încotro văzură cu ochii, dar bravul Vasilică, zărind prădătorul, îl atacă fără ezitare. Diferenţa de înălţime făcu astfel încît colţii să nu apuce grumazul bestiei ci doar ouăle aşezate, probabil strategic de Mama Natură, tocmai sub coadă.
Mai tîrziu, povestind celorlalte jivine, speriat de ceea ce i se întîmplase, conchise : ‚Fraţilor, nu a reuşit să mă muşte - era prea mic - dar avea nişte buze atît de reci...’

Vasile locuia pe strada Labirintului-4A, într-un bloc cu patru etaje. La ultimul urca Vasile în fiecare zi. La aceeaşi adresă locuia o doamnă care, întîmplător sau nu, purta acelaşi nume. Locuia şi un adolescent imberb care, în mod intenţionat de data aceasta, purta acelaşi nume. Din cînd în cînd locuia acolo şi un cîine cu un pedigree incert şi numai cînd nu se supăra Vasile. Ce bine că nu purta acelaşi nume.
Era înghesuială mare la adresa aceea. Cu toate acestea, Vasile locuia singur.

Pe terasă, lumea popsea ca într-un exerciţiu anarhic. Ca întotdeauna, Vasile intră zîmbind strîmb. Şi, ca urmare, doar cu gura închisă. Se aşeză la masa unde, în curînd, avea să se aşeze şi Rudi. Iar, ceva mai tîrziu, şi Titi. Îşi întinse planşeta şi începu să deseneze portrete. Numai că oamenii erau grăbiţi în ziua aceea. Aşa că portretele sale înghiţeau trăsături diferite. Răsfoindu-le, puteai întîlni minunate chipuri de femei planturoase, cu barbă. Ba chiar şi de bărbaţi trişti, preocupaţi de soarta lor mizeră, scoţînd bani din sutien. Cel mai reuşit portret fu, totuşi, acela cu Rudi sosind furios şi Titi ieşind beat pulbere; îi mai trebuia poate o tentă de gri pe dantură, dar aceasta avea să fie aplicată abia acasă. Sau poate niciodată.

Rudi se aşeză furios. Avea motivele lui şi dorea din toată inima să le deconspire. Vasile nu-l întreba, însă, nimic ci continua să deseneze. Rudi comandă chifteluţele lui din peşte iar Vasile continuă cu o umbră bine priponită pe fruntea personajului din desen.
Rudi bea cu ură din paharul cu vin de Sarica, Vasile desena un guler plin cu zoaie.
Rudi rîgîia înspăimîntător, Vasile doar discret.
Apoi sosi şi Titi. Aproape beat. "Cine dă o vodcă?", întrebă aşa, într-o doară. O dădu ospătarul dar o plăti Rudi. După care se ridică şi plecă. Într-o direcţie necunoscută.
Titi începu să cînte lălăind un hit al anilor ‘60. "In-agadda-da-vida", opină Vasile îmbogăţindu-şi personajul cu o barbă sură. "Papa was a rolling stone", îl apostrofă Titi accentuînd soloul de chitară. Vasile îl pedepsi cocoţîndu-i pe nas un coş infectat. "Ce desenezi acolo?", îl întrebă apoi Titi fără vreun interes clar. "Portrete", îi răspunse Vasile în doi peri. "Dai o vodcă?" Vasile îi dădu o vodcă. Pe datorie.
Titi plecă beat pulbere. Vasile strînse colile şi ieşi. Vru să le abandoneze în primul container întîlnit în drum, dar pînă acasă nu găsi niciunul. Aşa că le abandonă pe un raft. Mai întîi se umplură de praf. Apoi începură să le roadă şoarecii. În final, resturile fură arse făcînd suportabilă o iarnă deosebit de grea.

Era o zi toridă de vară. Soarele topea fără milă tot felul de obiecte, spre nemulţumirea cetăţenilor străbătînd distanţele dintre blocuri. Dar nimeni nu era mai furios decît Tolea care se trezi cu întreg conţinutul îngheţatei prăvălit pe perechea sa de pantaloni. Culmea, pe lîngă faptul că era unica sa pereche de sezon, se mai afla şi pe el. Aşa intră în biroul său spaţios, înţesat cu tablouri lăsate de-a moaca de diverşi pictori poposind prin sediul instituţiei de cultură. Tolea era şeful. Înjură în ton cu natura - adică de mama focului. Domnişoara consilier cultural zîmbi strîmb, mimînd prost jena. "Irina!", tună Tolea. Apoi tăcu. Ca de obicei, nu fu băgat în seamă. Asta îl mai linişti - era acelaşi şef autoritar.
După o vreme apăru şi Vasile. În chiloţi, Tolea ţinea strîns în mîini un crac de pantalon. Irina, în genunchi, freca de zor. Cu o cîrpă. La celălalt crac. Ca întotdeauna, Vasile văzu altceva. Nici unul nu se simţi totuşi jenat. Ar fi fost culmea. Tolea îşi îmbrăcă perechea, Irina se ridică în picioare, iar Vasile o fixă cu privirea. Murea să ţină în mînă o îngheţată. Şi să o scape pe pantaloni. Abia după ce biata femeie amorţi, Vasile îşi mută privirile.
Tolea scoase o sticlă de vodca şi începură să bea. Pînă terminară conţinutul sticlei. În acest răstimp, Irina era somată de Vasile să pronunţe eo . Irina pronunţa eo dar nu excita pe nimeni. Folosea un ruj de proastă calitate.

Mai erau doar trei zile pînă la marea expoziţie. Nu erau gata decît patru tablouri. Care se intitulau astfel :" Peisaj cu purici castraţi", "Căpuşă cu o metafizică incertă", "Campania agricolă de vară fără rădaşcă" şi "Visul lăcustei indolente". Un stress creator îl traversa pe Vasile la gîndul că mai trebuia să dea gata încă cel puţin douăzeci. În jur de şase pe zi. În jur de trei la doisprezece ore. În jur de unul la patru ore. Şi, mai ales, niciunul într-o oră. Se trînti în pat şi se cufundă într-un somn adînc, visînd că avea să fie cel mai bun.

Trecuseră trei zile de la marea expoziţie şi Vasile încă nu-şi putea reveni. Avusese un succes colosal - nu vînduse nici o lucrare. De bucurie bău zi şi noapte şi telefonă la toţi cei care s-ar fi putut bucura pentru o asemenea ispravă : mamei de la Focşani, serviciului de deranjamente, lui însuşi (dar suna numai ocupat) şi lui Rudi, deşi acesta participase la vernisaj.
Tablourile cu insecte aveau să aducă un nou suflu mişcării artistice din oraş. Deja, Ciotic - un pictor care nu apucase încă să lucreze, deşi ameninţa cu aceasta de 14 ani - deschise magazinul fondului plastic de unde achiziţionă pe datorie 100 de metri de pînză tratată. Apoi, pictorul Poenaru, fostul şef al filialei pornise obişnuita campanie de denigrare a lui Vasile, relaţia lor de homosexualitate inversă fiind notorie.
În sfîrşit, toate insectele de noapte porniră un război fratricid pe tema susţinerii sau demontării ideii de pace între specii.
Însă Vasile era prea puţin conştient de toate aceste complicaţii gratuite. El păşi ameţit în biroul lui Rudi, îi etală cu mult mai puţin chef ultimele evoluţii din politica externă şi sfîrşi prin a-i cere cîteva mii de lei pentru ţigări. Pentru un artist care avea să îngroaşe rîndurile eterate ale nemuritorilor, Vasile evolua mulţumitor.

O pace post-coitum se aşternu apoi peste existenţa lui Vasile. Încetă să mai picteze şi, pentru că trebuia să facă totuşi ceva, începu să o urmărească pe Cristiana. La început cu încrîncenare, apoi doar cu milă. Fosta lui iubită nu o ducea bine deloc. O mulţime de bani şi, odată cu aceştia, o mulţime de probleme, făceau din viaţa ei un soi de rezervaţie de lux. La gardurile cărei o mulţime de bărbaţi forfecau de zor cu instrumente de penetrat. Cristiana le rezista cu un oarecare succes sau, cel puţin, aşa dădea impresia că ar face.
Cînd şi cînd, ochii ei migdalaţi, traversaţi de umbre rău prevestitoare, cădeau şi pe trupul puţin al lui Vasile, apoi îl traversau pe verticală, de jos în sus, se opreau în ochii umeziţi ai bărbatului (în timp ce se gîndea că acesta ar fi putut fi un reuşit Uriah Heep dramatic), zîmbea amar şi pleca mai departe. Vasile se cutremura maiestuos şi gonea acasă cu gîndul de a-i dedica o lucrare absolut genială. După douăzeci de metri începea să se gîndească că o asemenea întreprindere necesită timp de incubaţie; după alţi patruzeci o ură viscerală i se cuibărea direct în creieri la gîndul că abia fusese băgat în seamă; la şaptezeci îl apuca o sete groaznică, iar la nouăzeci intra la "Sub Nuc".
Ieşirile din local nu mai respectă rigorile unui sistem cartezian.

Pentru prima oară în viaţă Vasile rămase stupefiat. Bine de tot. Vestea că Rudi intenţiona să plece îl lovi în plexul solar. Care deveni, pe rînd : selenar, stelar, asteroidal. Pieptul lui Vasile deveni un univers în miniatură - în el întrebările alergau precum cometele, iar sentimentele se consumau asemenea supernovelor. Şi toate acestea doar pentru că nenorocitul de Rudi se lăsă potopit de un nefericit gest de frondă împotriva nu ştia nici el cui.
O imensă părere de rău i se juca cu mărul lui Adam şi doar faptul că uitase cu desăvîrşire cum se mai face îl împiedică să mai verse cîteva lacrimi. Ar fi vrut să-l oprească într-un fel, dar imagianţia lui se desfăcea floral doar în faţa unei pînze. Începu chiar una în care gri-ul cu verdele se alergau dintr-un colţ în altul al pînzei exact cum alerga Vasile după un argument. Pentru că Rudi era prietenul lui. Cel puţin aşa avea el ştiinţă.
Pînza nu fu niciodată gata, pentru că verdele se împiedică şi căzu peste o nuanţă parşivă de galben. Ca prostul.

Şi, dacă pleca Rudi, de ce să nu plece şi el. Ani buni îşi promisese că va părăsi oraşul ăsta stupid. Şi alţi ani buni îl calmară. Acum Rudi trezi din nou în el dorul de ducă.
Era cel mai bun pictor din oraş - o dovedise. Urma Capitala. "Capitală, desfă-ţi picioarele, vin!", îşi hrănea Vasile curajul, dar abia tîrziu avea să-şi dea seama că alimentele erau slab condimentate şi nu ţineau de foame. Poate doar plantelor din grădină.

Îşi propti pe umeri o planşetă, sub braţ îndesă cîteva pînze 25x30 şi, fără vreun motiv anume, se opri în gară, exact între liniile I şi II. Erau, oricum, singurele.
Apoi începu să picteze în draci. Fără să ştie prea bine ce anume. Pentru prima oară în viaţă îşi lăsă mîna să decidă. Gîndurile sale aveau o cu totul altă destinaţie - aceasta era ziua în care Rudi pleca, iar gîndurile lui Vasile se întindeau sub tălpile acestuia precum un covor roşu. Rudi călca apăsat, probabil din cauza greutăţii valizelor.
Aşadar, Rudi intră mai întîi în clădirea gării, îşi cumpără un bilet dus (oricum, în ziua aceea, trenurile aveau doar program de plecări) şi pătrunse pe peron. Ochii lui se împiedicară de ochii lui Vasile. Instantaneu şi de trupul lui, peste planşetă, peste un început de lucrare şi aşa mai departe. Era surprins; faţa lui arăta exact la fel. Ezită o clipă cu piciorul în aer, dar nu pentru a schiţa un pas de balet, ci pentru a călca prima şi, probabil, ultima treaptă a vagonului, apoi îl readuse lîngă celălalt, cel de sprijin şi se apropie de Vasile.
"Ce mai faci?", îl întrebă neutru. "Pictez", îi răspunse Vasile de-a dreptul masculin. După care îi spuse că venise să petreacă un vechi prieten, apoi că viaţa lui nu mai avea nici un rost, apoi că avea să se arunce în faţa trenului ce avea să-l ducă pe Rudi departe dar numai după ce avea să termine această ultimă lucrare de pe şevalet, apoi că era doar în trecere pe acolo, apoi că e treaba lui ce face în gară, apoi că una, apoi că alta, apoi şi încă una... se făcu seară. Trenul plecase de multă vreme, fumul i se împrăştiase prin aer precum ultimele vise ale lui Rudi, împreună cu cele ale lui Vasile, plecase şi lumea de pe peroane, plecară pînă şi păsările călătoare deşi vara abia începuse. Vasile îl îmbrăţişă scurt pe Rudi, ca pentru bun venit.

III

De fapt Titi nu s-a născut niciodată. Este greu de crezut că a existat vreodată o femeie care să-şi irosească timp şi nervi aducîndu-l pe lume. Iar dacă a avut şi mai are încă o mamă ei bine, asta e o altă poveste. Nu se va scrie niciodată.
Titi făcea o figură distinctă atunci cînd se întîmpla să iasă în oraş. Capul absolut rotund, barba sură, mersul crăcănat şi geanta de piele constituiau un ansamblu greu de trecut cu vederea. Ceea ce se întîmpla pînă la urmă avînd în vedere că nimănui nu îi era dat să piardă atîta timp numai admirîndu-l.
Şi cu toate acestea nu era un crai. Iubise şi el ca toţi amicii lui o singură femeie. Aceasta era, desigur, Cristiana.
Poseda un singur tic - cerea de băut. Întotdeauna vodcă.

Îi plăcea mult să-şi piardă nopţile. În două moduri : colindînd oraşul prin zone numai de el ştiute ori punînd la cale proiecte culturale neinteligente. I se întîmpla să iasă la plimbare mai ales în nopţile lungi de iarnă. Părăsea încăperea după miezul nopţii, se uita lung la zăpadă, apoi aluneca pe scări, înjura odată şi bine şi începea să bată cu pasul străzile pustii. Abia dimineaţă poposea, dar pentru foarte scurt timp, la Vasile, acolo unde se consuma întotdeauna cîte un chef. Îi găsea pe toţi dormind, unul peste altul, învăluiţi în aburii urît mirositori de alcool procesat organic. Strîmba din nas şi părăsea degrabă locul, întorcîndu-se acasă. Acolo se băga în pat cu intenţia să adoarmă.

Puţin mai lipsise ca maşina cu număr de Capitală să dea peste el. Reuşi totuşi să evite contactul şi se felicită pentru asta. Cine nu ar fi facut-o. Traversă strada şi se opri la terasa unde Rudi abia comandase reţeta sa favorită : chifteluţe din peşte şi vin de Sarica. Titi nu putea înţelege cum un individ ca Rudi putea să îngurgiteze asemenea alimente dezgustătoare. Dar nu i-o spusese niciodată. Nu găsea momentul. În plus, Rudi înghiţea cu atîta poftă. Se aşeză fără să fie invitat şi bău repede o vodcă fără să i se ofere. O ceruse. Aşa proceda întotdeauna. El spunea, "dai o vodcă?", iar Rudi spunea da.
Nu-l refuzase niciodată deşi expresia feţei arăta exact altceva. Lucrul acesta îl enerva pe Titi la culme. Şi-l determina să mai ceară o vodcă. Şi încă una. Şi încă una.
Au fost multe zile cînd Titi intra pe terasă treaz şi ieşea de acolo beat criţă, numai pentru că Rudi îl umplea de nervi. Era, ca oricare altul, sclavul propriilor tabieturi.

Unul dintre primele proiecte care îi trecuseră prin cap a fost acela de a cuantifica influienţa grupurilor de turişti asupra creaţiei populare din zonă. Auzise că unii dintre pelerini, mai ales proveniţi din arealul anglo-saxon, aduceau casete cu muzică rock şi îi învăţau pe localnici despre eficienţa numărului redus de măsuri. Proiectul i-a înghiţit întreaga vară. Intenţiona să i-l prezinte prietenului său Tolea - responsabil orăşenesc pe linie culturală - şi să îi solicite o finanţare pe măsură. Aceasta presupunea, evident, domiciliu provizoriu într-una din localităţile turistice vizate, diurnă şi libertate deplină. Cu puţin noroc, oamenii fluviului aveau să fie protejaţi printr-o lege de orice atentat asupra culturii şi tradiţiilor lor seculare. Printre care şi trasul la măsea.
Proiectul fu gata exact pe 11 noiembrie, dată la care cu greu mai puteai găsi vreun picior de turist străin prin regiune. Imediat fu înlocuit cu un altul.

Existau multe lucruri ce traversau capul lui Titi. Din păcate fără nici o regulă. Se înghesuiau la uşa capului, se împingeau, îşi făceau farse. Poate tocmai de aceea reuşeau să intre primele doar acelea ce dovedeau o forţă superioară. Abia apoi intrau cele mai slabe, normale.
Evident, Titi nu-şi putea închipui ce se întîmpla adesea cu propriul său cap. Cîţi îşi închipuie? El rumega doar efectele - nu se ştie cum, acestea îi provocau doar neplăceri. Pentru că, trebuie spus un lucru, Titi era un nemulţumit notoriu.
Existau multe lucruri care îi treceau prin cap. Mai puţin, poate, cu un glonţ.

Ca orice om normal şi Titi era căsătorit. De foartă multă vreme. De atît de multă vreme încît se întreba adeseori dacă făcuse sau nu vreodată şi pasul acesta. Viaţa de familie - o trăise în rate scadente la termene lungi şi fără dobîndă. În plus, toate iniţiativele sale civice erau privite cu scepticism, din cînd în cînd ironic. Într-un oraş atît de mic era greu să încapă atîtea idei măreţe.
În familie nu-şi mai găsea locul, în comunitate nici atît. La urma urmei nici măcar în lume. Poate că venise vremea să le părăsească pe toate.

Proiectele sale traversaseră, asemenea Imperiului Roman să zicem, trei mari perioade. În perioada de început, toate acestea propuneau ţinte măreţe. Printre care transformarea micului şi prăfuitului oraş într-o oază de bunăstare şi spiritualitate. Era un întreg capitol de buget alocat cămilelor (beduinii aveau să fie doar voluntari). În viziunea timpurie a lui Titi oamenii puteau fi şi bogaţi şi culţi, sau şi frumoşi şi deştepţi. În viziunea lui Titi oamenii nu puteau fi decît imposibili. El era un model.
În perioada de mijloc, entuziasmul său fu înlocuit de ceva mai multă înţelepciune. Proiectele sale nu mai nominalizau viziuni oximoronice, în schimb se putea observa o înclinaţie pronunţată spre zone din care, întîmplător sau nu, se puteau trage cîteva foloase materiale. Proiectul cu revista literară sau cel cu teatrul intraseră deja în conştiinţa publică. Loc în care, în mod firesc, mai întîi îşi pierd utilitatea şi, mai apoi, iniţiatorul.
În sfîrşit, perioada tîrzie. În care proiectele lui Titi devin tot mai rare, tot mai bune, tot mai necunoscute. Era perioada în care acesta ajunsese la concluzia că nu poţi realiza ceva decît singur şi într-un anonimat perfect. Se retrase din funcţia publică de consilier local (unii spun că ar fi fost îndepărtat, dar este posibil ca mişcarea să fi fost parte a unui proiect secret) şi nu ieşea decît foarte rar, adică zilnic, şi numai ca să schimbe cîteva vorbe cu Rudi. Şi să se îmbete criţă.

De aceea se trezi foarte mirat cînd Cristiana îl invită la o plimbare în oraş. Dar înainte de a se trezi mirat se trezi mahmur, ceea ce constituia o mică problemă. Îşi vîrî capul sub robinet, îşi reaminti de regizorul acela din "All That Jazz", îşi spuse că ar fi putut fi el Foss, se îmbrăcă şi ieşi. Cristiana îl aştepta jos. Doamne! Era atît de frumoasă. Un proiect luă brusc naştere în mintea lui Titi. Ca un reflex. Şi tot brusc muri. Perioada tîrzie devenise deja prea tîrzie. Dar cine mai ţinea cont de atîta lucru. În centru, coborîră din maşină şi porniră într-o promenadă pedestră plină de promisiuni. Mai ales de cînd Cristiana îşi strecură mîna în palma lui transpirată. În acelaşi moment în faţa lor apăru Rudi. Se salutară. Rudi prezenta un look crispat şi părea că uitase să meargă. Dar de toate acestea Titi îşi dădu seama mult mai tîrziu, în intimitatea camerei sale; acum însă Cristiana îi săruta urechea. Mîna ei transpira la fel de unsuros ca şi a lui. Iar Rudi transmitea semnale disperate imposibil de desluşit.
Într-un tîrziu reuşiră să plece dar, în capul lui, un Rudi tremurînd înfricoşător se lupta să scape unei strînsori gelatinoase.

"Dai o vodcă?" Titi părea mai abătut ca niciodată. Rudi îi comandă şi continuă să înghită chifteluţele absent. "Cristiana ţine la tine", mai spuse Titi - în glasul lui orice analfabet putea citi o umbră de regret. "Iar te caci pe tine", îi răspunse Rudi cu aceeaşi absenţă dar, de această dată, numai de faţadă. "Mai dă-mi o vodcă!" comandă Titi. Nu se opuse nici Rudi, nici ospătarul. "Nu avem nici o şansă", spuse într-un tîrziu Rudi. Rîgîi discret, delicat. "Cristiana îl iubeşte pe Vasile". Dintr-o dată începu să plouă. Pe stradă două maşini se loviră frontal, fără victime.
"Crezi?", întrebă Titi fără convingere simţind cum i se ridică o piatră de pe inimă. În Vasile nu vedea un adversar redutabil. Îl putea face praf la prima confruntare.
Se îmbătară amîndoi. Abia după aceea Rudi îi spuse ce îl durea în ultima vreme. Şi el era mai abătut ca niciodată. În perioada aceea toţi erau mai abătuţi ca niciodată. Puteai scrie o carte despre asta.
"Am să plec", spuse. "Unde?" întrebă Titi din reflex. "Nu ştiu", îi răspunse iar Rudi, "dar am să plec". Şi plecă. Pentru moment, acasă.

Stînd rezemat cu capul pe masă, Titi încerca să-şi iamgineze cum îşi aleg dezastrele momentul. Se gîndea, "stai aşa, cu capul pe masă şi îţi imaginezi cum îşi aleg dezastrele momentul; televizorul merge în gol, creierul la fel, pînă şi vîntul refuză să mai bată - o zi perfectă pentru peştele banană; deodată sună telefonul, unul te anunţă, ‘a murit mă-ta’, aşezi receptorul în furcă, sună soneria, altul, ‘şi tac-tu’, trînteşti uşa şi îţi prinzi degetele, înjuri de mama focului, laptele dă în foc, se ard siguranţele şi rămîi în întuneric, înjuri de mama focului, din nou, te aude domnişoara din apartamentul vecin, te ceartă, nu mai suporţi, începi să o violezi, continui să o violezi, termini să o violezi, se îndrăgosteşte de tine, dar cheamă preventiv poliţia, eşti arstat, apoi condamnat, şapte ani, nimereşti în celulă cu big boss, te deflorează, ieşi din închisoare, nu ai unde să te duci, ajungi în parc, întinzi funia într-un copac, urci, îţi dai drumul, funia se rupe, domnişoara vecină te cere de soţ..." Titi încerca, de fapt, să adoarmă.

Imperiul proiectelor lui Titi intrase deja în disoluţie. Triburile blazării băteau din ce în ce mai puternic la porţile vlăguite ale cetăţilor. Cezarul căuta disperat soluţii. Numai că soluţiile nu căutau disperate să i se arate. În faţa ochilor lui se destrăma o lume. În spatele ochilor lui se frămînta un creier. În lateral, doar două urechi. Puţin clăpăuge.
Rudi renunţase să mai plece. La fel şi Vasile. Acesta din urmă decăzuse mult însă - începuse să vîndă. Bine. Totul se rostogolea precum o minge în care el nu reuşise o viaţă întreagă să lovească. Deşi era stelist ura fotbalul.
Ultima speranţă rămăsese în Cristiana. Dispreţul ei constituia o constantă. De el avea să se agaţe precum un înotător solitar, aflat în primejdie de moarte. Numai că după primele mişcări de braţe, Cristiana îl abandonă unui val ucigaş de ignoranţă. Valul îl duse la fund.

Sînt două lucruri de făcut atunci cînd nu mai e nimic de făcut. Să o iei de la capăt, sau să abandonezi totul. Titi a ales calea de mijloc - n-a făcut nimic. În schimb, s-a gîndit altcineva să facă ceva pentru el.
Mai întîi a primit un telefon. Apoi şi-a făcut bagajul. S-a urcat în tren şi-a plecat. Într-un birou luxos, cocoţat pe un scaun de piele, într-o instituţie care materializa proiecte. Pe bune.
Nu şi-a luat adio de la nimeni. Nici nu mai prea avea de la cine.

Din volumul TREI STARTURI RATATE, Ed. Regală, 1999