photo de Mugur Grosu Stefan Caramandespre "Caraman"cartiinterviuriaparitii in revistecontact
   
Carti back
 


TREI STARTURI RATATE


I

În ultima vreme Rudi își pierdea tot mai multe ore în gară, urmărind sosirea și plecarea trenurilor. Există mulți indivizi în lume care își consumă timpul astfel - holbîndu-se la respirația greoaie a garniturilor, inhalînd călători de undeva și exhalîndu-i altundeva, fără nici o logică, aproape fără sens dar, poate și tocmai de aceea, cu atîta farmec. Numai că Rudi nu era unul dintre aceștia; pe el nu îl interesau persoanele care intrau în oraș, aducînd cu sine aerul altor locuri în care sigur pulsa o viață. Sau în care pulsa aceeași viață, dar în cu totul alt mod. Și tot atît de sigur.
Aceștia treceau prin fața lui la fel de neînsemnați ca și orele petrecute pe terasă, în compania acelorași chifteluțe de pește, a vinului alb de Sarica și a lui Titi, ori ca vîntul uscat ce bătea prin aceste locuri.
Nu îl interesau nici concetățenii grăbiți să părăsească orașul măcar pentru cîteva zile, sau săptămîni, evoluînd tandru pe valul unei evadări iluzorii ce avea să-i aducă - inevitabil - înapoi.
Pe Rudi nu îl prea mai interesa nimic.


Un fum apăsător invadase spațiul camerei. Copilul începu să plîngă, motiv pentru care fu pocnit peste față. Tăcu. Abia apoi fu întrebut ce are. Tîrziu - deja se scăpase. O a doua palmă peste fața și începu din nou să plîngă. De data aceasta nu îl mai băgă nimeni în seamă. Copilul plîngea.
În cealaltă parte a încăperii, peste cele două scaune răsturnate și masa golită cît se poate de brutal de bunătăți, Marcel îngîna un cîntec, acompaniindu-se cu o chitară rece, aproape acordată. Era un blues trist, despre petrecerile pe care le făcea cîndva, nu demult, în tinerețe, despre fetele pe care le iubise, despre fetele care îl iubiseră, despre bancul cu Vasilică Buze Reci, despre țara lui de adopție, cît de răi sînt oamenii acolo, cît de bogați...
Cele două femei de lîngă ușă fumau. Pur și simplu fumau. Erau femei și toată lumea trebuia să știe lucrul acesta. Priveau mat întreaga cameră, mișcările dezarticulate, sunetele asemenea. Nu le scăpa nimic, mai puțin copilul care plîngea gînditor. O făcea atît de frumos...
Rudi intră pe ușă în momentul în care Marcel evoca, cu un tragism ușor teatral, dar credibil avînd în vedere lacrima din colțul ochiului stîng și scrumul de țigară din paharul cu vin, ziua în care bunica lui i-a agățat o chitară veche de gît și i-a spus, "cîntă!" Și de atunci a tot cîntat. Asta făcea și în momentul în care Rudi a intrat pe ușă, ținînd în mîna dreaptă o sacoșă plină cu sticle. Este posibil să fi spus, "am venit", dar cu siguranță nu i-a răspuns nimeni. Era tîrziu. Așa gîndea și Rudi.
"Poate că ar trebui să plec", și-a mai spus. Din cauza condițiilor vitrege unei meditații consistente, tot în gînd. N-a plecat.


Mai întîi ceapă, apoi ridichii de lună, niște legături de leuștean și, deodată, scările tribunalului municipal. Pe care le cobora ușor grăbită Cristiana. Arbora o atitudine solemnă și, pentru cîteva clipe, piața, plasată exact peste drum, își pierdu suflul. Unele legume apucară să se vestejească. Altele nu. Prețul merelor crescu uimitor. Așa de solemn cobora scările Cristiana. Rudi nu era mai impresionat ca altă dată, semn că mai păstra pentru această femeie sentimente. Probabil frumoase. Dumnezeu știe ce sentimente păstra ea pentru Rudi, fiind recunoscută pentru opulența firii sale risipitoare.
Așadar din nou Cristiana, coborînd scările, iar Rudi la baza lor, așteptînd. Ea i-a zîmbit, el a răspuns tot cu un zîmbet, dar interesat. Apoi, ea a urcat în automobilul de lux, el i-a întors spatele într-un mod firesc - mergea, de fapt, în direcția opusă. În urma ei, un parfum discret, de proveniență străină. În urma lui, disperată, o întrebare - "Eu... cînd?" Întrebarea, curajoasă, se parfumă candid și parcă nu mai era atît de disperată. Ba chiar aștepta un răspuns.


Rudi își rezemă trupul de speteaza scaunului. Își aprinse o țigară. Numără pînă la 15 și spuse, "intră!". Ușa se deschise șovăitor, împinsă de un individ șovăitor. Puțin chel, puțin matur, fără un deget. Rudi îl pofti să se așeze. Clientul șovăi din nou, de data aceasta pe bună dreptate - în birou nu se găsea decît un scaun dar acela era deja ocupat. Invitația nu fu reînnoită.
Pe client îl chema Victor și nu dorea altceva decît un împrumut. Pe termen mediu. Nimic nu-l plictisea mai mult pe Rudi decît bărbații cu chelie, pe care îi chema Victor și care solicitau credite pe termen mediu. Și, cu toate acestea, era nevoit să suporte.
Firma individului prezenta o bonitate bună. Dacă ar fi fost poem, ar fi intrat cu siguranță într-o antologie îngrijită de un critic mediu. La acest gînd Rudi zîmbi - literatura cu literatura, afacerile cu afacerile. Îi spuse clientului: "Veniți mîine dimineață. Și nu uitați fluxul de numerar și B.V.C.-ul." Ușa se închise ferm, optimist. Rudi își mai aprinse o țigară. Un B.V.C. era pe cale de a se naște.


Era singura masă ocupată din local. Iar Titi se opri exact în dreptul ei. "Dai o vodca?" Rudi comandă o vodcă și continuă să înfulece. Chifteluțe din pește și vin de Sarica. De cîteva minute și Titi. Între doua chifteluțe, îl întrebă "ce faci?" Erau chifteluțele doi și trei. Răspunsul veni imediat la jumătatea celei de-a treia, "bine, beau vodcă." "A-ha!" și a patra chifteluță tremura deja de groază. Apoi Titi îl informă că avea de gînd să-l dea jos pe Tolea. La ultima plecare în Iugoslavia, îl lăsase acasă. Asta însemna că era un șef incompetent. Cultura locală nu avea nevoie de asemenea oameni. "Și pe cine aveți de gînd să numiți?"
"Te bagi?" A cincea chifteluță rămase în farfurie. Respira ușurată.


Rudi în apartamentul lui. Într-adevăr cochet. Banda de magnetofon se derula într-o parte pentru a se rula în cealaltă. Între aceste două procese simple, un jazz desuet comis de o trompetă. Probabil Tomas Stanko. Sau mai bine nu - Don Cherry. Rudi moțăia în ritmul muzicii. Care tocmai în acel moment, se întîmpla să se piardă. Un apartament gol, o muzică acompaniind discret disoluția. Rudi încercînd să-și închipuie ce se întîmplă. Cîteodată. Cu el.

Nu se întîmpla des să-l sune Cristiana. De fapt, era pentru prima dată. Îl invitase. Acum avea să-i spună totul. Deși era puțin cam tîrziu. Interesul pentru ea începuse să pălească. Asta cam din momentul în care Vasile începuse, din nou, să îi facă curte. Iar Rudi nu era un luptător. Nu reușea niciodată să considere necesar.
"Tu, Cristiana, ești o femeie bogată și frumoasă, ce vrei?" Așa îi spuse Rudi - nici nu închisese bine ușa. Ușile capitonate se închid întotdeauna cu greutate. Cea a biroului Cristianei nu constituia o excepție...
"Mă gîndeam... mă gîndeam că poate ar trebui să-ți acord mai multă atenție." Dacă l-ar fi chemat Vasile, Rudi ar fi trebuit să spună pasionat că nici nu mai știe de cînd aștepta un asemenea semn divin. Dacă nu l-ar fi chemat Vasile și ar fi rămas doar simplu Rudi, ar fi trebuit să îi spună că e prea tîrziu. Pentru că era prea tîrziu. Însă doar tăcu.
"Taci?" Rudi răspunse, "tac." "Vino la mine deseară." "De ce?" întrebă Rudi. De parcă nu știa. "Ca să ne distrăm." Era prea simplu. Rudi ceru un pahar cu apă. Apoi mai ceru unul. Cristiana îi reproșă, într-un tîrziu, nedelicatețea. Rudi respiră ușurat. Brusc îi dispăru și setea.


Ultimul proiect al lui Titi era acela de a scoate o revistă culturală. Multă poezie, proză, cîteva comentarii critice, poate și eseu. Vechiul proiect care viza înființarea unei trupe profesioniste de teatru tocmai căzuse. Și numai pentru că fusese proiectul lui Titi. Rudi fusese desemnat directorul revistei. Prin grația și puterea aceluiași Titi.
Finanțarea avea să fie asigurată de Tolea, distribuția de o firmă specializată, iar promovarea prin presa locală scrisă. Presa scrisă locală se compunea din două cotidiene care apăreau săptămînal. Și nu le cumpăra nimeni.
Planul se încheia perfect în capul lui Titi. Care avea o formă nu tocmai regulată. Iar de cînd purta și barbă, chiar dizgrațioasă.
Directorul revistei fu invitat să dea o vodcă. În noua sa calitate.
Rudi plăti și plecă. Revista căzuse, dar din ruinele ei se ridica un proiect absolut măreț - un cor unic al tuturor etniilor din regiune. În jur de opt. Cu acest cor special urmau să fie cucerite, în ordine: Europa, Asia, Americile, Australia și, într-un tîrziu, și Roamânia. Se căuta doar un dirijor.


Era deja al șaselea chef din februarie. Și ultimul. Marcel avea să se întoarcă în țara sa de adopție, unde îl aștepta o soție catolică și un copil bilingv. Din acest motiv îl traversa un stress rebel, ceea ce făcea ca pe alocuri blues-ul să capete accente patetice. Odată cu el se întristă și Vasile, dar cu o idee mai mult. Plîngea direct din inimă și consuma direct din sticlă. Uneori înjura. Alteori îl pocnea pe Rudi peste bot. El era singurul vinovat. Și numai cînd Vasile se întrista cu vodcă. Cheful decurgea lent, fără incidente, pauză sau femei. Spre dimineață apăru și Titi, dar dispăru instantaneu. Nimeni nu a știut dacă s-a întîmplat cu adevărat sau doar li s-a părut.
Iar cînd Rudi începu să-și plimbe degetele peste corzile obosite ale chitării, soarele tocmai catadicsea să se ridice la orizont. Marcel adormise, zîmbind strîmb. Probabil că puștoaica lui de peste mări tocmai i se cățăra pe umeri. Îl trăgea de nas.
Vasile nu apucase încă să vomite, dar procedurile erau deja demarate. Rudi cînta. Fără să știe. Ca întotdeauna în asemenea momente, se întreba dacă nu cumva ar fi bine să plece. Nu pleca.


Cu o seară înainte, Rudi băuse fără măsură. Nu cu Titi, ci cu Vasile. Acesta din urmă conchise că venise vremea ca și Rudi să se aleagă cu un portret executat de cel mai interesant artist plastic al orașului. În viziunea lui Vasile, cel mai interesant artist plastic al orașului era acela care nu reușea să vîndă nici o lucrare într-un anumit interval de timp. Ei bine, el bătea toate recordurile.
Prima tușă fu trasă la orele 17,30 iar ultima după cinci ore, răstimp în care fură consumate trei coli 40/60 marca ARCHE, o cutie cu mine pastel CARRE, trei jumătăți de votcă și două pachete de țigări fără filtru, din care o treime și fără tutun. În total, un portret de care nu fură mulțumiți nici artistul nici Rudi. Pe protretul lui dormi Rudi toată noaptea. Printr-o ciudată coincidență, capul lui natural se odihnise exact pe capul din desen. Un ochi străin și rece cu greu ar fi putut trasa o linie de demarcație între original și sosia sa moartă. La ora aceea, totuși, era aproape la fel de greu să poți găsi un asemenea ochi. În plus, Rudi își spălă temeinic fața. Apoi spălă și portretul și îl aruncă la gunoi. Hîrtia mototolită arăta groazic. Ca o zi ratată.


Cristiana mergea strîns lipită de Titi. Insultător de strîns. În plină zi, în plină stradă. Pe care, întîmplător sau nu, rula și Rudi. Fiecare salută în felul său. Rudi ridică mîna la cozorocul unei șepci militare rusești ipotetice. Titi îi arătă degetul din mijlocul palmei stîngi. Cristiana îl sărută pe Titi. Direct pe lobul urechii.
În mod normal, după, ar fi trebuit să se depășească. Ceva, însă, le blocase aparatul locomotor. Așadar erau obligați să se privească. "Ce mai faceți voi?", încercă Rudi, deși întîlnea pentru prima oară această formație. "Noi ne iubim", ciripi Cristiana și, pentru o secundă, dar numai pentru una, îi apăru în spate o pereche de aripi violent colorate. "Mergem la o votca?", spuse și Titi.
Sincer.
"Hai să fugim de aici! Să fugim pînă nu ne înghit ăștia!" striga Rudi în sinea lui. Și nu peste multă vreme striga de-a dreptul în sinea lui Titi, care îl mesteca absent.


Rudi stătea tolănit într-un fotoliu, pe balconul apartamentului său cochet. Privea luna. În seara aceea nimerise a fi plină ochi. Prin preajma ei, doi - trei nori mai isteți își făceau de lucru dar fără nici o șansă. Rudi se gîndi că ar fi fost minunat dacă ar fi putut emigra pe Lună. Ar fi rezolvat ușor cu vizele, cunoștea suficientă lume. Apoi își aminti că citise recent un anunț pe ultima pagină a unui cotidian local. Anunțul spunea că din lips unui număr minim de călători, trenul spre Lună fusese suspendat. Cei doi - trei nori se refugiară îngroziți - îi fugărea o eclipsă.


Copil fiind, lui Rudi îi plăcea să se joace de unul singur. Avea mașinuțe, avea joc LEGO, avea și pistoale. Era un puști ascultător, cu dragoste de carte și frică de fetițe - îl inhibau. Abia la 13 ani reușise să aibă prima prietenă și pe care nu o sărută decît la despărțire - pe nas.
A doua fu interesată de persoana lui abia în anul II de liceu și numai pentru faptul că tatăl său avea mașină străină. El îi vorbea de stele, ea îi răspundea claxonînd. El o mîngîia pe creștet, ea se culca cu babacul. Pe bancheta din spate. O iubire imposibilă, finalmente.
Tot tîrziu s-a îndrăgostit de Cristiana. Devenise deja băiat mare și se bucura de un oarecare succes. În plus, cîștiga bine. Nu i-a folosit la nimic.


Ca să ajungă la birou îi trebuiau numai trei sferturi de oră. Se cam plictisise să le consume zilnic astfel. De cîțiva ani buni. Și nu era singurul motiv. Totul devenise monoton: joaca cu Cristiana, chefurile de la Vasile, Titi, apartamentul cochet, Mădălina - fata de la balconul de peste drum care uita mereu fereastra deschisă atunci cînd se dezbrăca. Îi crescuse fundul, se tunsese scurt și își vopsise părul. Iar sînii păreau tot mai lăsați.
Din bucăți sîngerii se înfiripă gîndul că poate ar trebui să plece. Definitiv. Într-un oraș mai mare, cu mai mulți oameni diferiți, cu multe posibilități și puține momente de respiro - să nu se plictisească. Simțea nevoia să se sufoce. Cunoștea cîțiva oameni acolo, chiar în capitală. Putea scrie la un ziar, putea lucra la secretariatul unui teatru particular, o bancă dispusă să-l angajeze. Doamne, cîte posibilități! Se mira pînă și Rudi. Zîmbi larg, suficient, dar zîmbetul îi îngheță pe buze. De atunci lumea a început să-l suspecteze că e fericit.


Cum a cunoscut-o pe Cristiana. El acorda împrumuturi, iar ea le solicita. Și le obținea. El era obligat să-i verifice periodic documentele contabile. Așa s-a născut dragostea lui pentru Cristiana. Care se întîmpla să fie o femeie foarte frumoasă. Dintre facturi și chitanțe fiscale, dintre N.I.R.-uri și contracte, dintre registre de casă și jurnale de încasări și plăți, așa s-a născut dragostea lui Rudi pentru Cristiana.
Ea nu îl iubea. Nu mai iubea pe nimeni, demult, așa cum procedează toate femeile frumoase. Totuși, Rudi era un individ care o interesa. Puțin timid, puțin simpatic, pe deasupra și puțin artist. Poate și viril. Un fel de unicat în micul oraș. Își puse în cap să-i ofere cîndva o noapte întreagă. Nu își închipui nici o secundă că avea să fie refuzată.


Rudi trăia din plin sentimentul ratării, dar nu în fiecare zi. Îl apuca de regulă luni noaptea și abia miercuri la prînz abia mai apuca să comită cîte un banc la care, e adevărat, nu rîdea nimeni.
Era un sentiment puternic și îi provoca multe neplăceri. Printre care, gura i se umplea de afte, iar genunchii căpătau un aspect piramidal - îl dureau groaznic. Erau momente cînd îi venea să se sinucidă. Ba chiar, de cîteva ori, reuși să monteze un ștreang, în sufragerie, în fața televizorului. Dar:
1.funia se dovedea întotdeauna prea lungă;
2.nu se plictisea încă la programul de știri;
3.îl apuca brusc senzația de foame.
Abandona. Hotăra că nu mai avea nici o șansă. Întîmpina greutăți căutînd-o.


Soarele îi bătea direct în cap. Pe fiecare în parte. Titi tocmai înlocuise un proiect cu altul. Interesant era că fiecare proiect era mai valoros decît precedentul. Și tot așa. Unde avea să se termine totul?
Rudi plimba chifteluțele prin farfurie. Uneori pe fața de masă. Semn că nu prea avea chef de Titi. Dar de Titi nu se putea scăpa așa ușor. Mai bine îi dădeai o votcă. Rudi îi plătise deja două. "Mai vrei una?", îl întrebă într-un fel de virtute a inerției.
"Nu", i-a răspuns acesta cu fermitate, "începînd de astăzi nu mai primesc de băut; îmi voi cumpăra singur." Rudi se miră teribil. Brusc i se făcu foame. "Dar ce s-a întîmplat?", întrebă abia după ce Titi se ridica să plece. O furtuna magnetică colosală tocmai răvășa suprafața soarelui. "Nu știu nici eu; vreo furtună magnetică." Rudi izbucni în rîs. Dar tăcu imediat.


Visa că într-o noapte o iubise pe Cristiana atît de mult încît Luna roșise pînă la incandescență și, pentru prima dată, dezvălui lumii fața sa nevăzută. E adevărat, era mult mai frumoasă. Dimineața, pași panicați străbăteau strada într-un singur sens, lăsînd în urmă sunete dezacordate. De la fereastră, cei doi îndrăgostiți priveau la lumea care se înghesuia la poarta unei biserici apărute ca din pămînt, sau ca din cer. "Apocalipsa!", striga cîte unul arătînd acuzator cu degetul.
Au deschis larg fereastra șa așa frumoși și goi și-au dat drumul în eter. Lumea amuțită privea plutirea ireală a doi îngeri cărora le lipseau aripile. La intervale egale de timp pierdeau din înălțime.
Între etajul I și parter se trezi și Rudi. Spuse, "nasol" și se buluci spre balcon.


Expoziția personală a lui Vasile a fost considerată evenimentul anului. Bine, era și singurul. De data aceasta tema era "Portrete de insecte domestice." Nimeni nu picta insecte așa cum o făcea Vasile. În lucrările lui hiperrealiste, totul părea hiperrealist. Motiv pentru care, printre invitați, puteau fi văzute mișcîndu-se dezinvolt cîteva perechi de furnici gomoase, trei purici cam nătăfleți, cîteva căpușe puse pe șotii și un grup de ploșnițe de grîu prăfuite - tocmai veniseră de la cîmp. Acestea din urmă mimau oboseala deși toată lumea știe că ploșnița de grîu este un parazit notoriu.
Luă cuvîntul mai întîi primarul, recunoscut pentru gustul său pentru artă. Mai ales cea culinară. Discursul său fu, ca de obicei, unul solemn dar plin de promisiuni plăcute. Unele credibile, cele mai multe nu. Atunci cînd se apucă să promită solemn că el va aduce personal primul pian de concert din oraș, una dintre căpușe i se strecură după ureche și își înfipse cu putere colții în locul moale, plin cu sînge. Primarul o lovi din instinct, ucigînd-o. Gestul său nu scăpă privirilor. Oamenii începură să rîdă. Insectele, însă, protestară in corpore. Se născu o mică busculadă dar care fu rapid curmată de promisiunea primarului că va interzice comercianților desfacerea către populație a insecticidelor.
Apoi vorbi unul dintre purici. El nu promise nimic dar milită pentru o conciliere definitivă între oameni și insecte. În final, fu aplaudat de către reprezentanții ambelor specii și toți se repeziră la masa cu bunătăți.
Ca de obicei, Vasile nu vîndu nici o lucrare.

La bancă lucurile mergeau din ce în ce mai prost. Cuvîntul "concediere" își făcea tot mai cunoscută prezența pe holurile instituției, tropăind amenințător și lăsînd în urmă mici norișori de praf.
Rudi își studia profilul într-o oglindă, de obicei foarte bine ascunsă într-unul dintre sertarele biroului, sub un ziar. Fața lui era compatibilă cu cea dintr-un carnet de șomer, dar descoperirea nu-l descumpăni. El oricum avea să plece. Le va arăta el lor. Vor scrie ziarele, posturile de radio (de fapt, singurul) se vor încinge, iar televiziunea va umbla după el în limbă. Erau papile gustative care urlau deja de groază. Totul era doar o chestiune de timp.
Se cam săturase. El vedea lucrurile într-un fel; cei cu drept de semnătură altfel. Clasic. Singura problemă era aceea dacă avea să se despartă de ceilalți în termeni amiabili sau urma să facă un scandal monstru pe motive care nici nu mai contau. Dar, după cum se știe, așa revoluțiile își devorează liderii, tot așa și scandalurile își înghit cauzele. Se va gîndi și la asta.
Cineva bătea la ușă. În mod cu totul și cu totul fatal era Victor. Solicita renegocierea termenelor de plată. Rudi îi zîmbi macabru. Iar Victor behăi tandru.


Telefonul suna deja cu insistență. În curînd și enervant. Abia apoi îl ridică Vasile. Îl ridică este puțin spus pentru că pur și simplu receptorul fu catapultat cu un șut - de adevărat maestru al fotbalului - direct în urechea internă. Și rămase înfipt acolo atîta vreme cît Vasile vorbi. Ba chiar și după aceea.
Era Titi. La al treilea apel în aceeași dimineață ternă de duminică. Acesta nu înțelegea cum pictorul refuza să ia parte la cel mai simplu dar și cel mai curajos proiect, care îi picase pe creier tocmai cînd Cristiana îl anunțase că își bătuse joc de el.
Succesul mediatic era garantat - un cetățean smuls cu forța din locașul său intim, tîrît pe scări și la urmă înghesuit într-o cușcă ce avea să fie plimbată prin centrul orașului. Însoțită doar de polițiști pensionari surdo-muți. De "Ziua Porților Deschise". Astfel, lumea trebuia să fie avertizată cu privire la pericolele care o pîndesc exact cînd totul pare a fi în siguranță. Un fel de Titanic dar fără iceberg.
"Și dacă ne dă în judecată?"
"Nu contează. Asta va dovedi că nu este un om liber; că, în realitate, liniștea și securitatea lui personală nu-i mai stau în putere ci în mîinile unor instanțe incerte, străine."
"Să vezi ce sigur se va simți atunci cînd îi vei îndesa în buzunare cîteva zeci de milioane; asta ca să nu mai spun că te-ar putea paște bulăul."
"Sînt un om liber, îmi asum riscul."
"Te-ai gîndit la cineva anume?"
Vasile avu brusc senzația că îl mînca în fund. Iar, într-un tîrziu, telefonul fu trîntit cu precizie de podea. Cu tot cu ureche.
Undeva în cartierul E3, Rudi se întorcea pe partea cealaltă, dar fără ca somnul lui să se bucure de mierea dimineții. Pe față îi clocea o grimasă urîtă, trădînd un vis kafkian.


Orașul avea o populație de aproximativ 80.000 de capete. Și cîteva suflete. Toate vii. Deși era înconjurat de ape, nu era un oraș de pescari. Deși avea un combinat metalurgic, două fabrici de confecții și una de mici ambarcațiuni, nu era un oraș muncitoresc. Și deși era oraș, nu era locuit de orășeni.
Totuși, majoritatea locuitorilor avea o ocupație, iar cine nu avea își putea găsi cu ușurință una.
Era, într-adevăr, un oraș greu de catalogat. Un singur lucru se poate afirma cu certitudine în legătură cu acesta - locuindu-l, aveai permanenta senzație că nu ai ce căuta acolo.


Hotărîrea fu luată într-o singură clipă, sub duș. Atunci cînd apa caldă muri prematur. Nu se mai putea continua astfel. Rudi se șterse febril - îi era frig. Apoi, pe canapeaua cu colțul ros, deschise un geamantan de carton. Gura acestuia începu să înghită de-a valma : chiloți, ciorapi, cămăși, prosoape, șampon, săpun, trusa de bărbierit, fotografia cu tata și mama sub teiul lui Eminescu, cuțitul de bucătărie. Restul, data viitoare. Clack! Clack! Făcură încuietorile; era rîndul lor să fie nervoase.
Rudi se îmbrăcă în grabă; putea prinde trenul de seară. Dimineața ajungea în capitală, pînă la prînz se stabilea provizoriu la Bodo, seara dădea cîteva telefoane, iar a treia zi putea merge la lucru.
Telefonul începu să sune previzibil. Rudi trînti geamantanul și se întrebă dacă era cazul să răspundă. Nu era dar răspunse. Bodo îl anunța că se retrage la țară prin căsătorie. Valiza rămase trîntită. La fel și Rudi. Ca printr-o minune, apa caldă țîria din nou.


O întîlni absolut întîmplător în fața statuii lui Mircea. Călare. Avea o față tristă care cerea compasiune. Și Rudi i-o dădu. Din puținul său. În jur de opt-nouă ore, la ea acasă, în pat.
"Unele lucruri sînt așa de simple...", filosofă Cristiana.
"Iar altele așa de complicate...", contrafilosofă Rudi. Scrumul căzu pe ciorapul femeii, lîngă pata de ruj.
"M-aș fi putut îndrăgosti de tine; sau... poate chiar am fost", cochetă Cristiana cu o mărturisire șchioapă.
"Niciodată nu e prea tîrziu", cită și Rudi un vechi proverb românesc. De aceea și păgubos.
" De data aceasta, da; m-am hotărît să plec." Liniile feței ei deveniră pătrate. Mîngîindu-le, Rudi își umplu instantaneu palmele cu răni urîte, pline de sînge. Dar durerea fu repede depășită de uimire. "Nu se poate! Unde ?" Cristiana desenă în eter o hartă și începu să-l plimbe prin toată lumea. Văzură împreună Parisul, văzură și Haga. Vizitară muzee celebre și locuri nemaiîntîlnite. Iar, mai tîrziu, cînd forța imaginației se mai estompă, se mulțumiră doar cu Capitala. Ea patronînd o celebră galerie de artă, el apucîndu-se serios de scris.
"Știi ce e curios?", o întrebă Rudi, pregătindu-se să-i dezvăluie propriul lui plan de evadare. Numai că pe ea nu o interesa ce e curios. Își trase chiloții și se adăposti în baie.
Nici ei nu îi plăceau despărțirile.


Nu mai era nici un secret pentru nimeni că Rudi se pregătea să plece. Unii prieteni îl încurajau. Alții îl sfătuiau să rămînă. Normal. Meditînd la acest pas, Rudi aștepta să i se răcească chifteluțele. Și să apară Titi. Apoi chifteluțele se răciră. Rudi încetă să mai mediteze și le mîncă. Titi întîrzia. Așa că se ridică de la masă și, alegînd un aer afectat, părăsi terasa. În urma sa ospătarul scutura plictisit cu un ștergar fața de masă. De departe, însă, părea că flutură o eșarfă. De bun rămas.


În seara plecării fu surprins să-l găsească în gară pe Vasile. Așezat strategic între cele două linii, în fața unui șevalet. Picta în draci. Rudi ezită mult pînă să-l facă atent. Poate îi era puțin teamă. Curiozitatea învinse pînă la urmă și o mînă de greutate medie poposi pe umărul lui Vasile. "În sfîrșit", spuse acesta. Și așeză o pată de lumină pe nasul unui personaj. O mulțime de întrebări căzură brusc în groapa comună a întrebărilor și acolo putreziră. "Nu ești singurul care vrea să plece", continuă acesta și, dintr-o dată, Rudi îl văzu pe pictor altfel. De jos în sus.
Rudi se așeză în tăcere lîngă artist. Acesta picta și vorbea. Așa cum nu o mai făcuse niciodată. Din cînd în cînd era întrerupt de șuieratul unei locomotive care se pregătea de plecare. Curios, în seara aceea toate locomotivele plecau. Pentru totdeauna.
Se întunecase de-a binelea cînd plecară Vasile și Rudi, în sens opus. Iar chestia asta, poate pentru prima oară, le făcea o plăcere nebună.


II

Vasile se ridică din pat cu capul mare. Cu cîteva gesturi - unele bruște, altele nu - îndepărtă de pe trup pensulele, pastelurile, un fragment de ramă, trei tuburi de culoare și pledul de lînă. Se ridică buimac, își aminti unde se află și apoi se liniști. Un pic.
Pe șevalet, pînza cu Miles Davis ieșind dintr-un ou, împlinea a patruzecea zi de cînd fusese abandonată. Se pregătea pentru a patruzeci și una. Miles Davis schița deja un rictus de nemulțumire. Iar oul începea să miroasă.
S-ar fi apucat să picteze insecte, pentru că el așa se simțea în dimineața aceea - ca o insectă. Își frecă picioarele și fu curios să constate că acest proces umplea casa cu sunete. Un fel de cri, cri, dar de culoare incertă. Aripile se dezmorțeau greu, iar trompa tremura cuprinsă de neliniști.
Scăpă de toate acestea abia înspre seară, cînd a doua pînză, în care un grup compact de muște verzi se ondulau într-un ritual de împerechere, fu semnată pe mijloc. Apoi, pentru o jumătate de oră se lipi de tavan și rămase acolo nemișcat. Obosise. Îl dureau ochii - erau prea mulți.


Singurul care îl căuta la telefon era Titi. Întotdeauna avea cîte o idee. Întotdeauna i-o comunica mai întîi lui. Întotdeauna îi trîntea telefonul în nas. Și-l umplea de sînge.


Și Vasile o iubise pe Cristiana. Pe vremea aceea ea nu cocheta cu succesul financiar. Iar Cristiana simțea ceva indefinit dar sigur pentru el. Vasile era artist, iar ea o simplă absolventă de liceu real.
S-au cunoscut într-o seară, pe terasă. El bea cafea și desena portrete pentru fete. Ea bea suc și îl ținea de mînă pe Antoniu. Pentru ultima oară. Antoniu s-a oferit să-i plătească un portret. Ea a acceptat. Vasile s-a îndrăgostit nebunește de fată. A tras cu praștia în ea și-a ucis-o. Antoniu a plătit și-a plecat. Cristiana a rămas cu portretul și cu ochii lui Vasile înfipți în decolteul ei inocent. Amîndoi erau umezi.
Cîteva zile au vorbit la telefon. Cîteva luni și-au trimis lungi și pasionale scrisori. Nu s-au văzut decît de trei ori. Ultima oară el ținea în mînă un buchet de tuberoze, iar ea un bilet spre Capitală - intrase la facultate. După cinci ani s-a întors. Cu un certificat de căsătorie în mîna dreaptă și un set de chei OPEL în cea stîngă. N-a suferit îndeajuns niciunul.

Dar ceea ce îl deranjau cel mai tare chefurile cu Marcel. Iarna. Acesta sosea din țara de adopție, precum păsările călătoare, cu deosebirea că lua cu sine și chitara. Îi făcea plăcere să recunoască faptul că dacă ar fi știut că a fi liber înseamnă a nu avea nici un șfanț, nu ar mai fi plecat.
De obicei bea fără măsură și începea să plîngă. Plînsul lui Marcel era pus pe note și interpretat cu pasiune. Cîntece duioase, languroase, îmbibate cu alcool.
La aceste chefuri erau invitate, inevitabil, femei. Aceleși. Rolul lor era acela de a veni, a fuma, a rîde, a bea și a pleca. De ele nu se atingea nimeni. Și ele nu atingeau pe nimeni. O complicitate dezinteresată îi ținea pe toți împreună.
Spre miezul nopții apărea și Rudi. Iar spre dimineață, Titi. Titi pleca imediat. Vasile se îmbăta. Și îl pocnea pe Rudi.


La Vasile în atelier era întotdeauna o dezordine de nedescris.
Bine, la Vasile în atelier era întotdeauna o dezordine de.
Uneori, la Vasile în atelier era întotdeauna o dezordine.
Alteori, la Vasile în atelier era întotdeauna o.
În general, însă, la Vasile în atelier era întotdeauna.
Altfel, la Vasile în atelier era.
Pînă la urmă, la Vasile în atelier.
Apoi la Vasile în.
Apoi la Vasile.
Și la.
La la la.


Era o zi superbă de vară. Genul de zi în care trebuie să se întîmple ceva. Vasile se bucura din plin de o asemenea oportunitate. La masă era și Rudi care înghițea cu distincție chifteluțe din pește și vin de Sarica. O imagine plină de semnificații și care fu transferată pe un șervețel din bumbac, cu ajutorul unei sticle de ketchup.
Vasile spuse, "Ce zi superbă de vară."
Rudi avea gura plină, dar adăugă, " Mneste mngenul mnde mnzi (mniam mniam) mnîn mncare mntrebuie mnsă mnse mnîntîmple mnceva". Nu stropi pe nimeni.
Mai încolo plăti și plecă. Departe, departe, Rudi constată că ospătarul îl ciupise de 1000 de lei. "Ți-am spus eu?"
Vasile rîse cu poftă, "La ce ți-a folosit?"


Avea din nou nevoie de bani. Primul gînd zbură spre Cristiana. Întotdeauna cînd avea nevoie de bani primul gînd zbura spre Cristiana. Era bogată, era frumoasă, o iubise. Gîndul zbura asemenea unui porumbel voiajor, batea la geamul Cristianei cu ciocul, o dată, de două ori, nu-i răspundea nimeni și revenea acasă. Direct în capul lui Vasile. Motiv pentru care îl vizita pe Rudi la bancă.
Deși vizitele lui erau suficient de dese pentru ca numai prezența lui tăcută să dezvăluie scopul lor, Vasile își începea discursul invocînd starea vremii. Apoi, printr-un strălucitor exercițiu de oratorie, traversa întreaga economie mondială. Ca moara de pe Siret. Făcea scurte și concentrate halte prin programul nuclear pakistanez, conflictul azero-armean și controversa Microsoft-Guvernul american.
La final obosea și cu un ultim efort cerea de-un pachet de țigări fără filtru. După care pleca.


I se mai spunea și Vasilică Buze Reci. Sau, prescurtat, Buze Reci. Uneori, doar Buze. Porecla provenea dintr-un banc pe care numai el îl putea spune în așa fel încît să nu te străbată nici un rest de ilaritate. Ba dimpotrivă. Oricum, nu știa altul.
"Într-o zi o haită de lupi de pe deal vru să atace o turmă de oi din vale. Elanul haitei fu însă brusc curmat cînd, apropiindu-se, zăriră la stînă, pe lîngă cîinii cei mari, o javră mică și neastîmpărată. Lupii bătrîni se retraseră înfrigurați, rostind cu o teamă religioas㠂e Vasilică Buze Reci’. Doar unul mai tînăr și, în consecință, naiv, rîse superior și dădu iama în cîrdul de oi. Nu se speria el tocmai de o potaie.
Ceilalți cîinii fugiră încotro văzură cu ochii, dar bravul Vasilică, zărind prădătorul, îl atacă fără ezitare. Diferența de înălțime făcu astfel încît colții să nu apuce grumazul bestiei ci doar ouăle așezate, probabil strategic de Mama Natură, tocmai sub coadă.
Mai tîrziu, povestind celorlalte jivine, speriat de ceea ce i se întîmplase, conchise : ‚Fraților, nu a reușit să mă muște - era prea mic - dar avea niște buze atît de reci...’


Vasile locuia pe strada Labirintului-4A, într-un bloc cu patru etaje. La ultimul urca Vasile în fiecare zi. La aceeași adresă locuia o doamnă care, întîmplător sau nu, purta același nume. Locuia și un adolescent imberb care, în mod intenționat de data aceasta, purta același nume. Din cînd în cînd locuia acolo și un cîine cu un pedigree incert și numai cînd nu se supăra Vasile. Ce bine că nu purta același nume.
Era înghesuială mare la adresa aceea. Cu toate acestea, Vasile locuia singur.


Pe terasă, lumea popsea ca într-un exercițiu anarhic. Ca întotdeauna, Vasile intră zîmbind strîmb. Și, ca urmare, doar cu gura închisă. Se așeză la masa unde, în curînd, avea să se așeze și Rudi. Iar, ceva mai tîrziu, și Titi. Își întinse planșeta și începu să deseneze portrete. Numai că oamenii erau grăbiți în ziua aceea. Așa că portretele sale înghițeau trăsături diferite. Răsfoindu-le, puteai întîlni minunate chipuri de femei planturoase, cu barbă. Ba chiar și de bărbați triști, preocupați de soarta lor mizeră, scoțînd bani din sutien. Cel mai reușit portret fu, totuși, acela cu Rudi sosind furios și Titi ieșind beat pulbere; îi mai trebuia poate o tentă de gri pe dantură, dar aceasta avea să fie aplicată abia acasă. Sau poate niciodată.


Rudi se așeză furios. Avea motivele lui și dorea din toată inima să le deconspire. Vasile nu-l întreba, însă, nimic ci continua să deseneze. Rudi comandă chifteluțele lui din pește iar Vasile continuă cu o umbră bine priponită pe fruntea personajului din desen.
Rudi bea cu ură din paharul cu vin de Sarica, Vasile desena un guler plin cu zoaie.
Rudi rîgîia înspăimîntător, Vasile doar discret.
Apoi sosi și Titi. Aproape beat. "Cine dă o vodcă?", întrebă așa, într-o doară. O dădu ospătarul dar o plăti Rudi. După care se ridică și plecă. Într-o direcție necunoscută.
Titi începu să cînte lălăind un hit al anilor ‘60. "In-agadda-da-vida", opină Vasile îmbogățindu-și personajul cu o barbă sură. "Papa was a rolling stone", îl apostrofă Titi accentuînd soloul de chitară. Vasile îl pedepsi cocoțîndu-i pe nas un coș infectat. "Ce desenezi acolo?", îl întrebă apoi Titi fără vreun interes clar. "Portrete", îi răspunse Vasile în doi peri. "Dai o vodcă?" Vasile îi dădu o vodcă. Pe datorie.
Titi plecă beat pulbere. Vasile strînse colile și ieși. Vru să le abandoneze în primul container întîlnit în drum, dar pînă acasă nu găsi niciunul. Așa că le abandonă pe un raft. Mai întîi se umplură de praf. Apoi începură să le roadă șoarecii. În final, resturile fură arse făcînd suportabilă o iarnă deosebit de grea.


Era o zi toridă de vară. Soarele topea fără milă tot felul de obiecte, spre nemulțumirea cetățenilor străbătînd distanțele dintre blocuri. Dar nimeni nu era mai furios decît Tolea care se trezi cu întreg conținutul înghețatei prăvălit pe perechea sa de pantaloni. Culmea, pe lîngă faptul că era unica sa pereche de sezon, se mai afla și pe el. Așa intră în biroul său spațios, înțesat cu tablouri lăsate de-a moaca de diverși pictori poposind prin sediul instituției de cultură. Tolea era șeful. Înjură în ton cu natura - adică de mama focului. Domnișoara consilier cultural zîmbi strîmb, mimînd prost jena. "Irina!", tună Tolea. Apoi tăcu. Ca de obicei, nu fu băgat în seamă. Asta îl mai liniști - era același șef autoritar.
După o vreme apăru și Vasile. În chiloți, Tolea ținea strîns în mîini un crac de pantalon. Irina, în genunchi, freca de zor. Cu o cîrpă. La celălalt crac. Ca întotdeauna, Vasile văzu altceva. Nici unul nu se simți totuși jenat. Ar fi fost culmea. Tolea își îmbrăcă perechea, Irina se ridică în picioare, iar Vasile o fixă cu privirea. Murea să țină în mînă o înghețată. Și să o scape pe pantaloni. Abia după ce biata femeie amorți, Vasile își mută privirile.
Tolea scoase o sticlă de vodca și începură să bea. Pînă terminară conținutul sticlei. În acest răstimp, Irina era somată de Vasile să pronunțe eo . Irina pronunța eo dar nu excita pe nimeni. Folosea un ruj de proastă calitate.


Mai erau doar trei zile pînă la marea expoziție. Nu erau gata decît patru tablouri. Care se intitulau astfel :" Peisaj cu purici castrați", "Căpușă cu o metafizică incertă", "Campania agricolă de vară fără rădașcă" și "Visul lăcustei indolente". Un stress creator îl traversa pe Vasile la gîndul că mai trebuia să dea gata încă cel puțin douăzeci. În jur de șase pe zi. În jur de trei la doisprezece ore. În jur de unul la patru ore. Și, mai ales, niciunul într-o oră. Se trînti în pat și se cufundă într-un somn adînc, visînd că avea să fie cel mai bun.


Trecuseră trei zile de la marea expoziție și Vasile încă nu-și putea reveni. Avusese un succes colosal - nu vînduse nici o lucrare. De bucurie bău zi și noapte și telefonă la toți cei care s-ar fi putut bucura pentru o asemenea ispravă : mamei de la Focșani, serviciului de deranjamente, lui însuși (dar suna numai ocupat) și lui Rudi, deși acesta participase la vernisaj.
Tablourile cu insecte aveau să aducă un nou suflu mișcării artistice din oraș. Deja, Ciotic - un pictor care nu apucase încă să lucreze, deși amenința cu aceasta de 14 ani - deschise magazinul fondului plastic de unde achiziționă pe datorie 100 de metri de pînză tratată. Apoi, pictorul Poenaru, fostul șef al filialei pornise obișnuita campanie de denigrare a lui Vasile, relația lor de homosexualitate inversă fiind notorie.
În sfîrșit, toate insectele de noapte porniră un război fratricid pe tema susținerii sau demontării ideii de pace între specii.
Însă Vasile era prea puțin conștient de toate aceste complicații gratuite. El păși amețit în biroul lui Rudi, îi etală cu mult mai puțin chef ultimele evoluții din politica externă și sfîrși prin a-i cere cîteva mii de lei pentru țigări. Pentru un artist care avea să îngroașe rîndurile eterate ale nemuritorilor, Vasile evolua mulțumitor.


O pace post-coitum se așternu apoi peste existența lui Vasile. Încetă să mai picteze și, pentru că trebuia să facă totuși ceva, începu să o urmărească pe Cristiana. La început cu încrîncenare, apoi doar cu milă. Fosta lui iubită nu o ducea bine deloc. O mulțime de bani și, odată cu aceștia, o mulțime de probleme, făceau din viața ei un soi de rezervație de lux. La gardurile cărei o mulțime de bărbați forfecau de zor cu instrumente de penetrat. Cristiana le rezista cu un oarecare succes sau, cel puțin, așa dădea impresia că ar face.
Cînd și cînd, ochii ei migdalați, traversați de umbre rău prevestitoare, cădeau și pe trupul puțin al lui Vasile, apoi îl traversau pe verticală, de jos în sus, se opreau în ochii umeziți ai bărbatului (în timp ce se gîndea că acesta ar fi putut fi un reușit Uriah Heep dramatic), zîmbea amar și pleca mai departe. Vasile se cutremura maiestuos și gonea acasă cu gîndul de a-i dedica o lucrare absolut genială. După douăzeci de metri începea să se gîndească că o asemenea întreprindere necesită timp de incubație; după alți patruzeci o ură viscerală i se cuibărea direct în creieri la gîndul că abia fusese băgat în seamă; la șaptezeci îl apuca o sete groaznică, iar la nouăzeci intra la "Sub Nuc".
Ieșirile din local nu mai respectă rigorile unui sistem cartezian.


Pentru prima oară în viață Vasile rămase stupefiat. Bine de tot. Vestea că Rudi intenționa să plece îl lovi în plexul solar. Care deveni, pe rînd : selenar, stelar, asteroidal. Pieptul lui Vasile deveni un univers în miniatură - în el întrebările alergau precum cometele, iar sentimentele se consumau asemenea supernovelor. Și toate acestea doar pentru că nenorocitul de Rudi se lăsă potopit de un nefericit gest de frondă împotriva nu știa nici el cui.
O imensă părere de rău i se juca cu mărul lui Adam și doar faptul că uitase cu desăvîrșire cum se mai face îl împiedică să mai verse cîteva lacrimi. Ar fi vrut să-l oprească într-un fel, dar imagianția lui se desfăcea floral doar în fața unei pînze. Începu chiar una în care gri-ul cu verdele se alergau dintr-un colț în altul al pînzei exact cum alerga Vasile după un argument. Pentru că Rudi era prietenul lui. Cel puțin așa avea el știință.
Pînza nu fu niciodată gata, pentru că verdele se împiedică și căzu peste o nuanță parșivă de galben. Ca prostul.


Și, dacă pleca Rudi, de ce să nu plece și el. Ani buni își promisese că va părăsi orașul ăsta stupid. Și alți ani buni îl calmară. Acum Rudi trezi din nou în el dorul de ducă.
Era cel mai bun pictor din oraș - o dovedise. Urma Capitala. "Capitală, desfă-ți picioarele, vin!", își hrănea Vasile curajul, dar abia tîrziu avea să-și dea seama că alimentele erau slab condimentate și nu țineau de foame. Poate doar plantelor din grădină.


Își propti pe umeri o planșetă, sub braț îndesă cîteva pînze 25x30 și, fără vreun motiv anume, se opri în gară, exact între liniile I și II. Erau, oricum, singurele.
Apoi începu să picteze în draci. Fără să știe prea bine ce anume. Pentru prima oară în viață își lăsă mîna să decidă. Gîndurile sale aveau o cu totul altă destinație - aceasta era ziua în care Rudi pleca, iar gîndurile lui Vasile se întindeau sub tălpile acestuia precum un covor roșu. Rudi călca apăsat, probabil din cauza greutății valizelor.
Așadar, Rudi intră mai întîi în clădirea gării, își cumpără un bilet dus (oricum, în ziua aceea, trenurile aveau doar program de plecări) și pătrunse pe peron. Ochii lui se împiedicară de ochii lui Vasile. Instantaneu și de trupul lui, peste planșetă, peste un început de lucrare și așa mai departe. Era surprins; fața lui arăta exact la fel. Ezită o clipă cu piciorul în aer, dar nu pentru a schița un pas de balet, ci pentru a călca prima și, probabil, ultima treaptă a vagonului, apoi îl readuse lîngă celălalt, cel de sprijin și se apropie de Vasile.
"Ce mai faci?", îl întrebă neutru. "Pictez", îi răspunse Vasile de-a dreptul masculin. După care îi spuse că venise să petreacă un vechi prieten, apoi că viața lui nu mai avea nici un rost, apoi că avea să se arunce în fața trenului ce avea să-l ducă pe Rudi departe dar numai după ce avea să termine această ultimă lucrare de pe șevalet, apoi că era doar în trecere pe acolo, apoi că e treaba lui ce face în gară, apoi că una, apoi că alta, apoi și încă una... se făcu seară. Trenul plecase de multă vreme, fumul i se împrăștiase prin aer precum ultimele vise ale lui Rudi, împreună cu cele ale lui Vasile, plecase și lumea de pe peroane, plecară pînă și păsările călătoare deși vara abia începuse. Vasile îl îmbrățișă scurt pe Rudi, ca pentru bun venit.


III

De fapt Titi nu s-a născut niciodată. Este greu de crezut că a existat vreodată o femeie care să-și irosească timp și nervi aducîndu-l pe lume. Iar dacă a avut și mai are încă o mamă ei bine, asta e o altă poveste. Nu se va scrie niciodată.
Titi făcea o figură distinctă atunci cînd se întîmpla să iasă în oraș. Capul absolut rotund, barba sură, mersul crăcănat și geanta de piele constituiau un ansamblu greu de trecut cu vederea. Ceea ce se întîmpla pînă la urmă avînd în vedere că nimănui nu îi era dat să piardă atîta timp numai admirîndu-l.
Și cu toate acestea nu era un crai. Iubise și el ca toți amicii lui o singură femeie. Aceasta era, desigur, Cristiana.
Poseda un singur tic - cerea de băut. Întotdeauna vodcă.


Îi plăcea mult să-și piardă nopțile. În două moduri : colindînd orașul prin zone numai de el știute ori punînd la cale proiecte culturale neinteligente. I se întîmpla să iasă la plimbare mai ales în nopțile lungi de iarnă. Părăsea încăperea după miezul nopții, se uita lung la zăpadă, apoi aluneca pe scări, înjura odată și bine și începea să bată cu pasul străzile pustii. Abia dimineață poposea, dar pentru foarte scurt timp, la Vasile, acolo unde se consuma întotdeauna cîte un chef. Îi găsea pe toți dormind, unul peste altul, învăluiți în aburii urît mirositori de alcool procesat organic. Strîmba din nas și părăsea degrabă locul, întorcîndu-se acasă. Acolo se băga în pat cu intenția să adoarmă.


Puțin mai lipsise ca mașina cu număr de Capitală să dea peste el. Reuși totuși să evite contactul și se felicită pentru asta. Cine nu ar fi facut-o. Traversă strada și se opri la terasa unde Rudi abia comandase rețeta sa favorită : chifteluțe din pește și vin de Sarica. Titi nu putea înțelege cum un individ ca Rudi putea să îngurgiteze asemenea alimente dezgustătoare. Dar nu i-o spusese niciodată. Nu găsea momentul. În plus, Rudi înghițea cu atîta poftă. Se așeză fără să fie invitat și bău repede o vodcă fără să i se ofere. O ceruse. Așa proceda întotdeauna. El spunea, "dai o vodcă?", iar Rudi spunea da.
Nu-l refuzase niciodată deși expresia feței arăta exact altceva. Lucrul acesta îl enerva pe Titi la culme. Și-l determina să mai ceară o vodcă. Și încă una. Și încă una.
Au fost multe zile cînd Titi intra pe terasă treaz și ieșea de acolo beat criță, numai pentru că Rudi îl umplea de nervi. Era, ca oricare altul, sclavul propriilor tabieturi.


Unul dintre primele proiecte care îi trecuseră prin cap a fost acela de a cuantifica influiența grupurilor de turiști asupra creației populare din zonă. Auzise că unii dintre pelerini, mai ales proveniți din arealul anglo-saxon, aduceau casete cu muzică rock și îi învățau pe localnici despre eficiența numărului redus de măsuri. Proiectul i-a înghițit întreaga vară. Intenționa să i-l prezinte prietenului său Tolea - responsabil orășenesc pe linie culturală - și să îi solicite o finanțare pe măsură. Aceasta presupunea, evident, domiciliu provizoriu într-una din localitățile turistice vizate, diurnă și libertate deplină. Cu puțin noroc, oamenii fluviului aveau să fie protejați printr-o lege de orice atentat asupra culturii și tradițiilor lor seculare. Printre care și trasul la măsea.
Proiectul fu gata exact pe 11 noiembrie, dată la care cu greu mai puteai găsi vreun picior de turist străin prin regiune. Imediat fu înlocuit cu un altul.


Existau multe lucruri ce traversau capul lui Titi. Din păcate fără nici o regulă. Se înghesuiau la ușa capului, se împingeau, își făceau farse. Poate tocmai de aceea reușeau să intre primele doar acelea ce dovedeau o forță superioară. Abia apoi intrau cele mai slabe, normale.
Evident, Titi nu-și putea închipui ce se întîmpla adesea cu propriul său cap. Cîți își închipuie? El rumega doar efectele - nu se știe cum, acestea îi provocau doar neplăceri. Pentru că, trebuie spus un lucru, Titi era un nemulțumit notoriu.
Existau multe lucruri care îi treceau prin cap. Mai puțin, poate, cu un glonț.


Ca orice om normal și Titi era căsătorit. De foartă multă vreme. De atît de multă vreme încît se întreba adeseori dacă făcuse sau nu vreodată și pasul acesta. Viața de familie - o trăise în rate scadente la termene lungi și fără dobîndă. În plus, toate inițiativele sale civice erau privite cu scepticism, din cînd în cînd ironic. Într-un oraș atît de mic era greu să încapă atîtea idei mărețe.
În familie nu-și mai găsea locul, în comunitate nici atît. La urma urmei nici măcar în lume. Poate că venise vremea să le părăsească pe toate.


Proiectele sale traversaseră, asemenea Imperiului Roman să zicem, trei mari perioade. În perioada de început, toate acestea propuneau ținte mărețe. Printre care transformarea micului și prăfuitului oraș într-o oază de bunăstare și spiritualitate. Era un întreg capitol de buget alocat cămilelor (beduinii aveau să fie doar voluntari). În viziunea timpurie a lui Titi oamenii puteau fi și bogați și culți, sau și frumoși și deștepți. În viziunea lui Titi oamenii nu puteau fi decît imposibili. El era un model.
În perioada de mijloc, entuziasmul său fu înlocuit de ceva mai multă înțelepciune. Proiectele sale nu mai nominalizau viziuni oximoronice, în schimb se putea observa o înclinație pronunțată spre zone din care, întîmplător sau nu, se puteau trage cîteva foloase materiale. Proiectul cu revista literară sau cel cu teatrul intraseră deja în conștiința publică. Loc în care, în mod firesc, mai întîi își pierd utilitatea și, mai apoi, inițiatorul.
În sfîrșit, perioada tîrzie. În care proiectele lui Titi devin tot mai rare, tot mai bune, tot mai necunoscute. Era perioada în care acesta ajunsese la concluzia că nu poți realiza ceva decît singur și într-un anonimat perfect. Se retrase din funcția publică de consilier local (unii spun că ar fi fost îndepărtat, dar este posibil ca mișcarea să fi fost parte a unui proiect secret) și nu ieșea decît foarte rar, adică zilnic, și numai ca să schimbe cîteva vorbe cu Rudi. Și să se îmbete criță.


De aceea se trezi foarte mirat cînd Cristiana îl invită la o plimbare în oraș. Dar înainte de a se trezi mirat se trezi mahmur, ceea ce constituia o mică problemă. Își vîrî capul sub robinet, își reaminti de regizorul acela din "All That Jazz", își spuse că ar fi putut fi el Foss, se îmbrăcă și ieși. Cristiana îl aștepta jos. Doamne! Era atît de frumoasă. Un proiect luă brusc naștere în mintea lui Titi. Ca un reflex. Și tot brusc muri. Perioada tîrzie devenise deja prea tîrzie. Dar cine mai ținea cont de atîta lucru. În centru, coborîră din mașină și porniră într-o promenadă pedestră plină de promisiuni. Mai ales de cînd Cristiana își strecură mîna în palma lui transpirată. În același moment în fața lor apăru Rudi. Se salutară. Rudi prezenta un look crispat și părea că uitase să meargă. Dar de toate acestea Titi își dădu seama mult mai tîrziu, în intimitatea camerei sale; acum însă Cristiana îi săruta urechea. Mîna ei transpira la fel de unsuros ca și a lui. Iar Rudi transmitea semnale disperate imposibil de deslușit.
Într-un tîrziu reușiră să plece dar, în capul lui, un Rudi tremurînd înfricoșător se lupta să scape unei strînsori gelatinoase.


"Dai o vodcă?" Titi părea mai abătut ca niciodată. Rudi îi comandă și continuă să înghită chifteluțele absent. "Cristiana ține la tine", mai spuse Titi - în glasul lui orice analfabet putea citi o umbră de regret. "Iar te caci pe tine", îi răspunse Rudi cu aceeași absență dar, de această dată, numai de fațadă. "Mai dă-mi o vodcă!" comandă Titi. Nu se opuse nici Rudi, nici ospătarul. "Nu avem nici o șansă", spuse într-un tîrziu Rudi. Rîgîi discret, delicat. "Cristiana îl iubește pe Vasile". Dintr-o dată începu să plouă. Pe stradă două mașini se loviră frontal, fără victime.
"Crezi?", întrebă Titi fără convingere simțind cum i se ridică o piatră de pe inimă. În Vasile nu vedea un adversar redutabil. Îl putea face praf la prima confruntare.
Se îmbătară amîndoi. Abia după aceea Rudi îi spuse ce îl durea în ultima vreme. Și el era mai abătut ca niciodată. În perioada aceea toți erau mai abătuți ca niciodată. Puteai scrie o carte despre asta.
"Am să plec", spuse. "Unde?" întrebă Titi din reflex. "Nu știu", îi răspunse iar Rudi, "dar am să plec". Și plecă. Pentru moment, acasă.


Stînd rezemat cu capul pe masă, Titi încerca să-și iamgineze cum își aleg dezastrele momentul. Se gîndea, "stai așa, cu capul pe masă și îți imaginezi cum își aleg dezastrele momentul; televizorul merge în gol, creierul la fel, pînă și vîntul refuză să mai bată - o zi perfectă pentru peștele banană; deodată sună telefonul, unul te anunță, ‘a murit mă-ta’, așezi receptorul în furcă, sună soneria, altul, ‘și tac-tu’, trîntești ușa și îți prinzi degetele, înjuri de mama focului, laptele dă în foc, se ard siguranțele și rămîi în întuneric, înjuri de mama focului, din nou, te aude domnișoara din apartamentul vecin, te ceartă, nu mai suporți, începi să o violezi, continui să o violezi, termini să o violezi, se îndrăgostește de tine, dar cheamă preventiv poliția, ești arstat, apoi condamnat, șapte ani, nimerești în celulă cu big boss, te deflorează, ieși din închisoare, nu ai unde să te duci, ajungi în parc, întinzi funia într-un copac, urci, îți dai drumul, funia se rupe, domnișoara vecină te cere de soț..." Titi încerca, de fapt, să adoarmă.


Imperiul proiectelor lui Titi intrase deja în disoluție. Triburile blazării băteau din ce în ce mai puternic la porțile vlăguite ale cetăților. Cezarul căuta disperat soluții. Numai că soluțiile nu căutau disperate să i se arate. În fața ochilor lui se destrăma o lume. În spatele ochilor lui se frămînta un creier. În lateral, doar două urechi. Puțin clăpăuge.
Rudi renunțase să mai plece. La fel și Vasile. Acesta din urmă decăzuse mult însă - începuse să vîndă. Bine. Totul se rostogolea precum o minge în care el nu reușise o viață întreagă să lovească. Deși era stelist ura fotbalul.
Ultima speranță rămăsese în Cristiana. Disprețul ei constituia o constantă. De el avea să se agațe precum un înotător solitar, aflat în primejdie de moarte. Numai că după primele mișcări de brațe, Cristiana îl abandonă unui val ucigaș de ignoranță. Valul îl duse la fund.


Sînt două lucruri de făcut atunci cînd nu mai e nimic de făcut. Să o iei de la capăt, sau să abandonezi totul. Titi a ales calea de mijloc - n-a făcut nimic. În schimb, s-a gîndit altcineva să facă ceva pentru el.
Mai întîi a primit un telefon. Apoi și-a făcut bagajul. S-a urcat în tren și-a plecat. Într-un birou luxos, cocoțat pe un scaun de piele, într-o instituție care materializa proiecte. Pe bune.
Nu și-a luat adio de la nimeni. Nici nu mai prea avea de la cine.


Din volumul TREI STARTURI RATATE, Ed. Regală, 1999