"O NOAPTE FRUMOASĂ

De Ştefan Caraman

"Eu am să-i înţep urechile." "Eu am să-i intru în nas." "Nu! Trebuie să facem totul împreună - urechile sau nasul."
N-am să aflu niciodată ce au hotăarît muştele verzi. De fapt nici nu-mi doream, doar aţipisem puţin. Muştele verzi continuă să bîzîie prin apropiere cu deosebirea că nu le mai desluşesc rostul - eu trăiesc.
E bine aici jos, printre ierburi. Deasupra un vînt puternic îndoaie cocenii, iar nu am nici un chef să mă ridic. Plantele mă protejează cît pot de bine fără să-mi pretindă ceva în schimb.
Este deja după-amiază. A plecat acum trei ore şi observ că nu a revenit încă. Lanul de porumb este departe de sat. Prea departe. Fiecare transport cu ştiuleţi este însoţit de o pauză lungă, lungă, răstimp în care încerc să nu mă plictisesc.
Am aţipit iar şi m-am trezit iar. De data aceasta complet singur. Muştele verzi au dispărut subit fără să-mi lase nici un mesaj. Poate că le-a gonit vîntul. Sau poate că nu. Şi tata nu vine.
Mă ridic înfrigurat şi-mi îndrept privirile către deal. Dincolo de el şi continuînd spre stînga se deschide drumul către sat. Sau se închide. Dintr - acolo trebuie să apară. Următoarea oră o dedic supravegherii acestui drumeag pierdut printre solele de floarea-soarelui, porumb şi scaieţi. Încerc să surprind clipa în care, la intersecţia vizuală dintre deal şi drum se vor înfiinţa ca din nimic carul, calul şi tata. Zadarnic. Obosesc şi cad moale pe ierburile la fel de moi, dar ceva mai reci - este octombrie. Soarele tocmai şi-a făcut cucluş pe culmea dealului şi totul pare impunător, solemn de parcă s-ar pregăti ceva special, numai pentru mine. Este atît de linişte încît se poate întîmpla orice.
Şi se întîmplă.
De pe culme, din spatele soarelui se desprinde un ansamblu mobil plutind oarecum nesigur spre mine. Chestia asta în mod sigur nu e nor. Plutirea interesantă, culoarea neagră - singura formă de această culoare din areal - aerul încremenit în tăcere, hm!
Curînd mi se dezvălui întreg misterul. Aflu mai întîi că nu este nici un mister. E tata. Dumnezeule, a murit ! Şi acum vine să îmi spună. Calul îşi mişcă picioarele într-un trap maiestuos pe o cărare nevăzută, dar una care există fără îndoială acolo, sus...
"Am venit să-ţi spun că am murit", mă anunţă tata domolind gesturile nervoase ale calului.
"Ei dracie!" zic, "a murit şi calul." Totul mi se pare atît de normal.
"Aşa a vrut Dumnezeu", îmi spune tata dar nu ştiu exact la ce se referă.
"Cum s-a întîmplat?" îl întreb ridicîndu-mă leneş pentru a-mi dezmorţi fesele. În drum spre poziţia bipedă reuşesc să-mi strecor între dinţi o tulpina de pir, dulce, curată. Îmi place asta.
"Ne-am răsturnat în rîpa lui Mangulică; cred că am fost prea încărcaţi", îmi răspunde privind cu poftă mişcarea cilindrului vegetal dintr-un colţ al gurii mele în celălalt. Ar vrea şi el ştiu asta. Îi ofer dar mă refuză categoric.
"Degeaba, nu are nici un gust acum..."
"A-ha!" e tot ce găsesc să spun.
"Să ai grijă de mă-ta, auzi ? Ş n-o lăsa să bocească prea mult, ştii că nu îi face bine." Îşi îndreaptă instantaneu privirile spre sat, spre locul pe unde s-ar găsi casa noastră. "Nu cred că mai trec pe acolo."
" O să am, poţi să fii sigur de asta."
"Bine." Calul dă din nou semne de nervozitate. "Hooo! Putoare, un’ te grăbeşti?" îi strigă tata fără să-l lovească. Nici nu ar mai avea cum. Am impresia că în planul fizic nu se mai întîmplă nimic, dar este un amănunt lipsit de importanţă. În schimb un bolovan mare, perfect rotund şi incredibil de greu mă izbeşte cu putere în capul pieptului. Izbucnesc.
"Nu puteai să fii şi tu mai atent !? Asta ne mai lipsea acum, mort în casă!" urlu cu năduf, deşi aş fi vrut să îi spun altceva. Ceva frumos, cred.
"Lasă bă, că toţi o să vă duceţi, nu asta contează. Tu vezi de mă-ta şi de gospodărie."
"Bine, tată, bine." Şi tac. Niciodată nu am avut ceva serios să ne spunem. Ceva fundamental. Numai banalităţi. Acum nu facem nici o excepţie. Noi doi nu am avut nevoie de cuvinte. M-a iubit - amănunt absolut suficient.
"Am plecat", mai spune şi căruţa celestă se întoarce către deal. Din soare nu se mai vede decît un arc de cerc îngust. În cercul acesta intră şi carul şi calul şi tata. Apoi dispare totul.
În rîpă, sub o grămadă de porumb şi fiare, o masă diformă de carne de om şi cal. Un singur lucru a rămas întreg şi mă bucur - zîmbetul larg de pe faţa bătrînului. Înţeleg de ce - îmi vorbise.
Cînd ajung acasă e deja noapte. Dar e o noapte frumoasă.

Din volumul SÎMBĂTĂ DUPĂ AMIAZĂ LA ŢARĂ (ed. ALLFA, 1998)