photo de Mugur Grosu Stefan Caramandespre "Caraman"cartiinterviuriaparitii in revistecontact
   
Carti back
 


O NOAPTE FRUMOASA

"O NOAPTE FRUMOASĂ

De Ștefan Caraman

"Eu am să-i înțep urechile." "Eu am să-i intru în nas." "Nu! Trebuie să facem totul împreună - urechile sau nasul."
N-am să aflu niciodată ce au hotăarît muștele verzi. De fapt nici nu-mi doream, doar ațipisem puțin. Muștele verzi continuă să bîzîie prin apropiere cu deosebirea că nu le mai deslușesc rostul - eu trăiesc.
E bine aici jos, printre ierburi. Deasupra un vînt puternic îndoaie cocenii, iar nu am nici un chef să mă ridic. Plantele mă protejează cît pot de bine fără să-mi pretindă ceva în schimb.
Este deja după-amiază. A plecat acum trei ore și observ că nu a revenit încă. Lanul de porumb este departe de sat. Prea departe. Fiecare transport cu știuleți este însoțit de o pauză lungă, lungă, răstimp în care încerc să nu mă plictisesc.
Am ațipit iar și m-am trezit iar. De data aceasta complet singur. Muștele verzi au dispărut subit fără să-mi lase nici un mesaj. Poate că le-a gonit vîntul. Sau poate că nu. Și tata nu vine.
Mă ridic înfrigurat și-mi îndrept privirile către deal. Dincolo de el și continuînd spre stînga se deschide drumul către sat. Sau se închide. Dintr - acolo trebuie să apară. Următoarea oră o dedic supravegherii acestui drumeag pierdut printre solele de floarea-soarelui, porumb și scaieți. Încerc să surprind clipa în care, la intersecția vizuală dintre deal și drum se vor înființa ca din nimic carul, calul și tata. Zadarnic. Obosesc și cad moale pe ierburile la fel de moi, dar ceva mai reci - este octombrie. Soarele tocmai și-a făcut cucluș pe culmea dealului și totul pare impunător, solemn de parcă s-ar pregăti ceva special, numai pentru mine. Este atît de liniște încît se poate întîmpla orice.
Și se întîmplă.
De pe culme, din spatele soarelui se desprinde un ansamblu mobil plutind oarecum nesigur spre mine. Chestia asta în mod sigur nu e nor. Plutirea interesantă, culoarea neagră - singura formă de această culoare din areal - aerul încremenit în tăcere, hm!
Curînd mi se dezvălui întreg misterul. Aflu mai întîi că nu este nici un mister. E tata. Dumnezeule, a murit ! Și acum vine să îmi spună. Calul își mișcă picioarele într-un trap maiestuos pe o cărare nevăzută, dar una care există fără îndoială acolo, sus...
"Am venit să-ți spun că am murit", mă anunță tata domolind gesturile nervoase ale calului.
"Ei dracie!" zic, "a murit și calul." Totul mi se pare atît de normal.
"Așa a vrut Dumnezeu", îmi spune tata dar nu știu exact la ce se referă.
"Cum s-a întîmplat?" îl întreb ridicîndu-mă leneș pentru a-mi dezmorți fesele. În drum spre poziția bipedă reușesc să-mi strecor între dinți o tulpina de pir, dulce, curată. Îmi place asta.
"Ne-am răsturnat în rîpa lui Mangulică; cred că am fost prea încărcați", îmi răspunde privind cu poftă mișcarea cilindrului vegetal dintr-un colț al gurii mele în celălalt. Ar vrea și el știu asta. Îi ofer dar mă refuză categoric.
"Degeaba, nu are nici un gust acum..."
"A-ha!" e tot ce găsesc să spun.
"Să ai grijă de mă-ta, auzi ? Ș n-o lăsa să bocească prea mult, știi că nu îi face bine." Își îndreaptă instantaneu privirile spre sat, spre locul pe unde s-ar găsi casa noastră. "Nu cred că mai trec pe acolo."
" O să am, poți să fii sigur de asta."
"Bine." Calul dă din nou semne de nervozitate. "Hooo! Putoare, un’ te grăbești?" îi strigă tata fără să-l lovească. Nici nu ar mai avea cum. Am impresia că în planul fizic nu se mai întîmplă nimic, dar este un amănunt lipsit de importanță. În schimb un bolovan mare, perfect rotund și incredibil de greu mă izbește cu putere în capul pieptului. Izbucnesc.
"Nu puteai să fii și tu mai atent !? Asta ne mai lipsea acum, mort în casă!" urlu cu năduf, deși aș fi vrut să îi spun altceva. Ceva frumos, cred.
"Lasă bă, că toți o să vă duceți, nu asta contează. Tu vezi de mă-ta și de gospodărie."
"Bine, tată, bine." Și tac. Niciodată nu am avut ceva serios să ne spunem. Ceva fundamental. Numai banalități. Acum nu facem nici o excepție. Noi doi nu am avut nevoie de cuvinte. M-a iubit - amănunt absolut suficient.
"Am plecat", mai spune și căruța celestă se întoarce către deal. Din soare nu se mai vede decît un arc de cerc îngust. În cercul acesta intră și carul și calul și tata. Apoi dispare totul.
În rîpă, sub o grămadă de porumb și fiare, o masă diformă de carne de om și cal. Un singur lucru a rămas întreg și mă bucur - zîmbetul larg de pe fața bătrînului. Înțeleg de ce - îmi vorbise.
Cînd ajung acasă e deja noapte. Dar e o noapte frumoasă.


Din volumul SÎMBĂTĂ DUPĂ AMIAZĂ LA ȚARĂ (ed. ALLFA, 1998)